Ion Paranici: „Din cele câte au fost”

Ion Paranici, „poet prin ceea ce scrie, fie poezie, fie tablete de ziar” (Emilian Marcu), „întemeietor de valoroase cărți” (cum scria Ion Paranici despre cărturarul Ilie Dan), și-a scos, discret, pentru a o împărți prietenilor și, deci, și rafturilor bibliotecilor, o splendidă carte de înțelepciune, „Din cele câte au fost” (Editura Mușatinii, 2013).
„O carte de împăcarea cu lumea și, deopotrivă, de neliniști, însoțite de bucuria că, din toate câte au fost, trăiește respectul”, cum îmi scria, în dedicația de pe coperta de gardă, în recentul decembrie.
O revoltă a înțelepciunii, dar și o înțelepciune a revoltei, din partea unui „ziditor de cuvinte”
Structurată pe patru teme mari („Timpul mărturisitor”, „Destin de statui”, „Muzica – „pusă în scenă” la Casa Cristian” și „Supus literei de tipar”, cartea domnului Ion Paranici reprezintă, în primul rând, o revoltă a înțelepciunii, dar și o înțelepciune a revoltei, din partea unui „ziditor de cuvinte” remarcabil, deci a unui om cu o tulburătoare „vocație întemeietoare”, a unui „nume al cetății”, în fața căruia, de când mă știu, eu mă plec și cu evlavie, dar și cu dezarmantă dragoste.
Ion Paranici, omul ursit atavic să priceapă că „istoria se învață și se trăiește, întreținându-i lucrarea”, deși viața avea să-i arate, uneori cu mult prea multă brutalitate, „cum se trăiește starea de jenă”, într-un târg „cu mult prea puține statui”, dar cu o ignorată redutabilă aristocrație a frumosului, care pășește serafic prin paginile cărții și care divinizează aerul pe care îl respirăm.
„Supus împătimirii jurnalistice”, Ion Paranici a „pus cuvinte și idei la lucru”, le-a „făcut să se bucure sau să se încrunte, să mediteze și să pledeze pentru întruparea binelui”, într-un timp social al jalnicei alienări, în care „neodihna condeiului, a cuvântului aspirând la cerneala de tipar” par să piardă din sacralitate.
O carte care va dura, pentru că duce cu sine, în viitorime „oameni ai Sucevei dăruiți artei…”
Iar ideile întovărășesc pășirile lui Ilie Dan, Grigore Ilisei, George Sidorovici, Dimitrie Loghin, Mihail Iordache, Mihai Iacobescu, Mircea Motrici, Radu Mareș, Mircea A. Diaconu, Ion Carp-Fluerici, George Damian, Ioana Nistor, Grigore Vieru, Toader Hrib etc., într-o „stare a permanenței” care îndepărtează definitiv „culoarea urâtă a nedreptății” lumești din spațiul și timpul care îi aparțin lui Ion Paranici.
„Încotro mergeți, domnilor? E momentul dezmeticirii! Istoria, timpul nu mai au răbdare”, se aude starea de neliniște în „convingătoarea expresie artistică” din fiecare „literă a cărții”, carte de mărturisire și carte de închinat, deci un fel de „luciditate a dialogului” refuzat de „o vârstă” a civilizației urbane sucevene din ce în ce mai alienată, mai netrăitoare, dar și carte care va dura, pentru că merită, pentru că duce cu sine, în viitorime „oameni ai Sucevei (și nu numai) dăruiți artei, culturii, care au trăit sau trăiesc din rostirea frumoasă și înțeleaptă”.
După trei cărți de poezie și după tot atâtea cărți de remarcabilă publicistică, Ion Paranici înseamnă o existență reală și durabilă, care și-a construit „cetatea sufletului, cu toate ferestrele deschise (Emilian Marcu), așa cum înseamnă și un reper însemnat “din cele câte au fost” sunt și vor fi jaloane sigure ale spiritualității bucovinene.
Ion DRĂGUȘANUL