În contextul social politic și cultural contemporan, cînd necesitatea obiectivă a unei eminente globalizări incită spiritele antrenîndu-le în luări de atitudini extrem de diverse, cartea ex-președintelui României, Ion Iliescu „Cultură românească și identitate europeană” (apărută la Editura Enciclopedică) aduce cîteva puncte de vedere deosebit de constructive.
Centrul de greutate al acesteia se constituie în jurul conceptului de europenism. Dincolo de existența „unui trecut multisecular de rivalități și lupte pentru influențe și hegemonie”, autorul constată existența unui „fond comun al culturii europene” care a făcut posibilă o comunicare permanentă a intelectualilor din toate părțile vechiului continent. Faptul acesta permite, în condiții actuale, apariția unei spiritualități noi, ce constituie o sinteză superioară între interese fiecărei națiuni și a celorlalte, reprezentînd în fond temelia unui nou umanism: „Spiritualitatea europeană exprimă în primul rînd sedimentarea în timp a unui sistem de valori axat pe raționalitate, legalitate, toleranță culturală și religioasă, promovare a umanismului, a libertăților cetățeanului și a proprietății, pe echilibrul între interesele individuale și cele de grup. Ea înseamnă capacitate superioară de sinteză, preocupare constantă pentru ameliorarea condiției sociale a colectivităților, dar și pentru stoparea degradării mediului. Ea afirmă primatul păcii asupra războiului”.
În aceste condiții, cultura noastră a anticipat – în viziunea domnului Iliescu – prin puterea sa integratoare de valori, modul de a fi al viitoarei culturi europene: „Cultura românească evidențiază, poate mai frapant decît alte domenii ale vieții românești, forța creatoare a geniului de sinteză al civilizației europene. Sfidînd tiparele exclusivismului etno-cultural, cultura românească reprezintă o mostră de interferență între valorile etnolingvistice neolatine și practicile și crezul religios ortodox, pe de o parte, și arta plastică, muzica și literatura cu puternice trăsături occidentale, pe de altă parte, în timp ce mentalul colectiv și comportamentul social rămîn axate pe valorile raționalismului și umanismului de sorginte greco-romană”.
În acest proces uriaș de primenire spirituală, religia este unul din domeniile de primă importanță. Ecumenismul, indiferent de opiniile actuale ale unor reprezentanți ai celor două biserici creștine, devine o necesitate. Cu o rară forță vizionară, defunctul papă Ioan Paul al II-lea, a mers, după opinia domnului Ion Iliescu, în fruntea acestui curent: „Am înțeles că, pentru Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea, creștinismul readus la aspirațiile sale umaniste fundamentale este o cale esențială de izbăvire a speciei noastre. Creștinismul deschis spre dialogul cu celelalte religii ale Planetei și, înainte de toate, ecumenie. În acest sens, i-a fost dat Ortodoxiei românești – ca religie a celei mai mari părți dintre români – dar și celorlalți credincioși ai Bisericii nedespărțite din primele veacuri, să pună temelia unei noi ere în istoria universală: era refacerii unității creștine. De acest început se leagă numele Părintelui Patriarh Teoctist, în care Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea și-a găsit un interlocutor decisiv încă din vremea cînd ceasul libertății nu sunase în Europa”.
Colaborarea și sperăm, viitoarea unire a celor două Biserici înseamnă, de fapt, „regăsirea făgașului firesc al dezvoltării noastre spirituale” și al cursului istoriei noastre. Prezența în Dacia Pontică a Sfîntului Apostol Andrei, confirmată de Sfîntul Apostol Pavel în Epistolele Sale, călătoria la Roma a daco-romanului Ioan Cassian pentru a cere sprijin de la urmașul Sfîntului Petru în crearea monahismului occidental după modelul răsăritean, iar puțin mai tîrziu, daco-romanul Dionisie Exiguul îl convingea pe papa de atunci să adopte o nouă cronologie a istoriei universale, avînd în centrul ei nașterea Mîntuitorului, ca și lupta marilor voievozi români Mircea cel Bătrîn, Ștefan cel Mare și Sfînt și Mihai Viteazul împotriva turcilor sînt numai cîteva exemple care justifică afirmația potrivit căreia credința a fost unul din elementele fundamentale care ne-au asigurat existența de-a lungul veacurilor. „Cheia acestui miracol – scrie Ion Iliescu – a fost credința”. Creștinismul daco-roman și limba neolatină au fost temelia supraviețuirii noastre istorice. În zilele noastre, cele cîteva întîlniri dintre întîistătătorii bisericii catolice și ai bisericii ortodoxe, puternic încurajate de fostul președinte al țării, Ion Iliescu, au făcut din România o veritabilă „punte între Orient și Occident”, factor esențial în promovarea ecumenismului.
Se prea poate ca pomul de Crăciun, trimis în dar Cetății Sfinte acum cîțiva ani, să înceapă să rodească!
Prof. Arhid. Ștefan Hreniuc
Nota: Înțelegînd marele deziderat al spiritului contemporan, pășesc timid pe urmele capilor celor două Biserici ca și pe cele ale lui Ion Iliescu, intenționînd să contribui la edificarea ecumenismului după posibilitățile de care dispun. Pe un hectar de pămînt situat aproape de ruinele Cetății lui Ștefan cel Mare și Sfînt supranumit de Papă „Atleta Christi” intenționez să construiesc un lăcaș ecumenic închinat Sfîntului Papă Ioan Paul al II-lea. Menționez totodată că doresc să organizez în interiorul acestuia și un muzeu ecumenic în scopul promovării acestui spirit. Aștept blagoslovirea Sfîntului Părinte Benedict al XVI-lea și a Prea Fericitului Patriarh Teoctist. Am tot sprijinul în ex-președintele României, Ion Iliescu.
