Artistul plastic Ion Grigore, patriarhul cu ochi albaștri, care, la vernisajele expozițiilor personale, le mulțumea tuturor celor care răspundeau invitației „pentru osteneala de a fi acceptat ospeția în ograda inimii” sale, a trecut în eternitate.
Pictorul, despre care criticul de artă Valentin Ciucă scria, în medalionul pe care i l-a dedicat în monumentala lucrare „Un secol de arte frumoase în Bucovina”, că este „dăruit cu har de creator, ca zugravii anonimi ai medievalității ștefaniene”, s-a retras tăcut la loc de veșnică odihnă.
Ion Grigore, care a văzut lumina zilei la Corni (județul Suceava), în primăvara anului 1940, și-a păstrat până la final vorba molcomă de țăran.
„Mucalitul”, despre care cineva spunea că „devine cu totul alt om atunci când urcă pe schele pentru a picta un chip de înger sau de apostol”, nu și-a schimbat firea nici în Capitală, iar cine-l cunoștea, și-i trecea pragul atelierului din mansarda în care se auzea gânguritul hulubilor de sub streașină, se scufunda din primul moment în adâncul albastru și limpede al privirii sale.
Profesorul universitar care „a adoptat un comportament uman și artistic în care firescul și naturalețea excludeau orice bănuială de cosmopolitism”, artistul care l-a păstrat permanent în suflet pe Dimitrie Loghin, dascălul său de desen de la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, a locuit toată viața, așa cum observa Valentin Ciucă, „în spatele unei utopii”, utopia lui fiind satul tradițional, căruia i-a făcut o cuvioasă plecăciune în întreaga sa operă, prezentând universul rural prin prisma unei autenticități netrucate de artificiile modernității.
Sunt convins că Ion Grigore (care, cu simplitate și modestie, își limita discursul la vernisaje spunând doar că vorbele lui sunt „agățate pe pereți”) a plecat acum din „paradisul terestru” (care pentru el s-a circumscris ruralității nealterate) pentru a se bucura și în lumea de dincolo de mireasma pomilor înfloriți, de aroma fânului adunat în căpițe și de gânguritul hulubilor.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!






