Prin volumul „Cântecele” întâlnesc arta unui poet puternic, strigând lumii adevăruri răscolitoare.
De la primul până la ultimul poem, cititorului i se înfățișează statura complexă a POETULUI, cel care „desprins din stelele de sus”, „condamnat să spere” și sorocit să-i fie lumea dragă (Cântecul vieții) ajunge să înțeleagă „că nu există cale, / că totu-i fără rost și fără preț, / că, rătăcit într-un amurg anost, / numai înghețul sufletul îmi scurmă: / s-a dus și umbra zilei care-a fost / și s-a pierdut în beznele din urmă” (Cântecul zilei).
Temele „Cântecelor” izvorăsc din sentimentul unui acut dramatism al vieții
Lumina aurorală a speranțelor ce înfloresc în zorii vieții se stinge la întâlnirea cu tenebrele: „încât am râs și parcă-am dat și chiot / să-mi înflorească stelele pe față / când acceptam cu-atâta bucurie / osânda mea vremelnică la viață, // fără să știu cu-ntreaga mea ființă, / că voi păși mereu întru osândă / fără să văd cum în lumina zilei / stau monștrii întâmplărilor la pândă…” (Cântecul iernii).
Temele „Cântecelor” izvorăsc din sentimentul unui acut dramatism al vieții.
Dintre ele, cele care vizează latura social-politică reverberează în numeroase poeme, imagini pline de sarcasm proiectând o gravitate existențială maximă.
Astfel, poetul denunță groaza și oroarea provocate oamenilor de mizeria și teroarea regimului comunist, face un rechizitoriu necruțător al prezentului („un timp urât și primejdios” – Cântecul mucenicilor) în care domnesc impostura, cinismul, degradarea: „iar noi șiruri lungi de copaci desfrunziți / de zâmbete, de speranță și viață,…/ sub cătușa aceea de pustiuri și gheață”, ori „…era frig prin oraș, cețuri reci ne-au străpuns / până în suflete cu o ură rapace” (Cântecul nopții) și „…înstrăinate-s dragostea, lumina / dar și trăirea lor în demnitate, / deasupra lumii plumb apasă vina / și ispășiri păgâne de păcate” (Cântecul fricii).
Durerea, frustrarea, deznădejdea, răni deschise ale eului poetic, nasc ura: „pășeam încet și-n jur erau fiare / și mi-au crescut și ghearele și dinții” (Cântecul vieții), „iar eu uram cu sângele aprins / orbecăirea asta inutilă” ; revolta: „îngenuncheau însângerații / suflând ca-n lumânări tremurătoare / în pumnii de revoltă încleștați” (Cântecul retoric), dar și speranța: „și-n întuneric firave făpturi / desprinse dintr-o cosmică ruptură / ademeneau lăuntrice speranțe / și le puneau pecete peste gură / visând să-și facă sufletul armură” (Cântecul sufletului).
„Cântecele” configurează în sufletul cititorului imaginea poetului luptător
Îndrăzneala și curajul atitudinii, energia afirmațiilor, imprimă discursului poetic vitalitate și forță. „Cântecele” configurează în sufletul cititorului imaginea poetului luptător, pășind hotărât pe calea aspră, plină de durități și sfâșieri, a implicării totale în viață.
Dar într-un șir de poeme „se deschide o fereastră”. Orizontul speranței, al încrederii și nădejdii capătă drept de cetățenie în acest univers poetic complex.
Poetul se bucură de „venirea ninsorilor” prin care „s-a întrupat lumina și ne-a nins, / iar fiecare trup își pune aripi” (Cântecul rătăcirilor), se înfioară de freamătul primăverii: „învierea se va sărbători într-o noapte, / sălciile plângătoare și-au aprins luminile” (Cântecul luminilor) și „prea multă bucurie-i prin crengi și pe câmp, / primăvara-mi ademenește cuvintele, sfintele / semne ale sufletului meu ostenit / culege-le tu, trăiește-le, cântă-le” (Cântecul primăverii), înalță un imn entuziast apei: „izvoarele, icoane ancestrale / și întrupări de calmă veșnicie…/ izvoarele ce ne tot urcă-n sânge” (Cântecul apei) și consacră frumoase poeme castanilor, iubirii, întoarcerii, identității sau viitorului: „iar sângele-l numim viitorime / și singura speranță ce se-nvață…/ și-nchipuind că dincolo de zbor / ne-om întrupa drept pasăre subțire” (Cântecul viitorului).
Poezia lui Ion Drăgușanul este o romantică confesiune în care accentele luminoase sunt singulare și melancolia, propagându-se copleșitor în materia volumului, se întrupează în imagini grave, reflectând neliniște și durere.
Prof. Adrian BOCANCEA
