Ion Diaconescu a fost cineva despre care îți aduci aminte în egală măsură ajutat de anecdotică, de realități mai puțin pastelate, dar și printr-o reverență față de consecvența în crezurile sale.
A fost venerabil domn (numit cu simpatie și afecțiune „Tălică”), soț al respectabilei „tanti Jeni”, care gătea supe conciliatoare de găluște, unchi al unor nepoți cunoscuți prin afaceri haiducești, dar și lider peste o alianță și guvernare turbulente.
Amintirile despre acest lider, retras în umbră cu un deceniu înainte de dispariția sa fizică, sunt pătrunse de oarece duioșie și zâmbet, ceea ce înseamnă că pe Ion Diaconescu il vom rememora – mulți, puțini – încă o vreme, în primul rând ca persoană.
Tăria și influența sa au venit dintr-un început din autoritatea morală. Autoritatea morală a unui om care a fost loial o viață unui singur crez politic, crez pentru care a făcut temniță grea. Din nefericire, la un moment dat, acest ascendent nu a mai fost îndeajuns pentru a ține buna orânduială în ceea ce s-a numit CDR, un conglomerat politic și o guvernare aferentă unde dezordinea întreținută de confruntările de orgolii ajunsese un mod de existență. Azi CDR și PNȚCD sunt uitare. Dureros, Ion Diaconescu nu a lăsat o moștenire politică care să dăinuie. S-a lăsat moștenire pe sine și în urmă prea mulți epigoni.
Odată cu el se sting simbolic o epocă și un fel de a face politică. Partidele istorice sunt amintire sau, mai rău, fie rămășițe, fie viețuind uneori în contradicție cu propriile crezuri. Alianțele își trag cu greu sufletul. Seniorii – cei care, până la urmă, sunt depozitarii înțelepciunii și tradiției – sunt utili doar „vitrinei” de la congrese, într-o lume prea ocupată să-și trăiască hămesit prezentul, fără aduceri aminte de dată recentă și care nu știe să privească în viitor. Liderii -„locomotivă” au tras la depou (până și Traian Băsescu a obosit), ironie, taman atunci când sunt căutați frenetic. Se pare că nu sunt căutați cu suficientă tragere de inimă și nici doriți cu sinceritate. Politica a ajuns îndeletnicirea găștilor, „famigliilor”, a celor cărora dedicarea în serviciul public li se pare o glumă de fraieri.
Petrecerea dintre cei vii ai lui Ion Diaconescu are gust de pelin.Și-au adus aminte de el, oportun, tot felul de neaveniți, care se înfoaie ca la paradă și spun cuvinte mari în care nu cred, cinici care vor să-l înhame postum la „căruțe” unde el nu ar fi tras. L-au căutat și i-au cerut sfatul cât mai trăia? Nu. I-au dat, după ce s-a retras, ceea ce își dorea mai mult: un partid viu, care să conteze? Nu. Au ținut cu adevărat seama de el? Nu.
Adevăratul omagiu care i se poate aduce lui Ion Diaconescu trebuie căutat în decență. În aducerea aminte onestă și în salvarea de la uitare. Câți înțeleg și simt asta? Prea puțini.
Indira Crasnea
