Ion Antonescu și cel mai mare paradox românesc

De vreo săptămână, primesc dulci telefoane de felicitare sau încruntate apeluri mustrătoare pe una și aceeași temă. Unii îmi spun: „Bravo, domnule, era cazul ca cineva să spună adevărul despre mareșal!”, iar alții îmi zic: „Domnule, nu ne așteptam ca tocmai dumneata să-l lauzi pe mareșal!”. Despre ce este vorba: în cadrul proiectului de televiziune Mari Români care se derulează pe TVR 1, am acceptat – „ademenit” de cunoscutul regizor timișorean Florin Iepan – să facem un documentar despre mareșalul Ion Antonescu. În ultimele luni, Antonescu a fost votat masiv de către cei care au răspuns chestionarului TVR, astfel încât mareșalul se află, în acest clasament, între primele zece personalități reprezentative ale neamului. Nu acest fapt a dat semnalul telefoanelor pe care le primesc; ci campania de promovare ce are loc pe postul de radio Europa FM, în care, într-un spot publicitar, se aude – printre alte voci, care „susțin” alte personaje – și vocea mea, spunând (așa era regula jocului…) „Sunt Adrian Cioroianu și pledez pentru Ion Antonescu”. Surprinzător e că atât cei care mă felicitau cît și cei care mă mustrau nu văzuseră documentarul – el va fi difuzat pe TVR 1 abia în această seară.
Încă o ocazie pentru a mă convinge că, de fapt, pentru cei mai mulți dintre români fostul mareșal Antonescu este o mare necunoscută. Între „ceea ce se crede” și „ceea ce se știe” e o distanță mare. Faptul de a fi murit în urma unui proces regizat de sovietici (în iunie 1946) l-a transformat pe Antonescu în martir – ocazie cu care se pierde din vedere că, de-ar fi fost judecat (să admitem) chiar și de americani, sfârșitul lui ar fi fost același. Majoritatea românilor știu că, în statul lui Antonescu, evreii nu au purtat steaua galbenă pe haine – așa cum erau obligați să poarte evreii în alte state europene. Mai puțini români sînt dispuși să accepte și reversul monedei: dacă Hitler ar fi câștigat războiul, toți evreii din România – cu stea sau fără stea galbenă pe haine – ar fi ajuns în lagărele germane de exterminare, și asta cu acordul lui Antonescu. Chiar și așa, în sarcina lui Ion Antonescu intră circa 280 de mii evrei români și ucraineni uciși (la Iași, la Odessa sau în Transnistria) și circa 12 mii de țigani morți în urma deportărilor în zona râului Bug (episod de pe urma căruia se mai fac unele glume proste și macabre pe stadioanele noastre de fotbal, acolo unde joacă Rapidul în deplasare!). Apoi, chiar și cei care știu aceste lucruri cred că Antonescu a greșit numai față de minorități. Oare? Prin faptul de a fi băgat România în război fără nici un fel de tratat scris cu Germania, pe simplul cuvânt „de ofițer” al lui Hitler, mie mi se pare că Antonescu a greșit mult și față de majoritatea românească. În fine, se mai crede că Antonescu, din „onoare”, ar fi rămas fidel lui Hitler până la sfârșit. Nu e adevărat. Antonescu a tolerat negocieri diplomatice cu aliații anti-hitleriști încă din 1943 – de cînd a înțeles că e posibil (și) ca Germania să piardă războiul. El a așteptat până în ultimele sale zile ca englezii sau americanii să-i ofere condiții mai bune pentru o eventuală pace separată – numai că aceștia hotărâseră tacit ca zona României să cadă exclusiv în responsabilitatea sovieticilor.
Există un detaliu pe care nimeni nu-l poate contesta: în mod evident, Ion Antonescu a fost un mare patriot. Iubirea lui de patrie e mai presus de orice îndoială. Totuși, cred că noi, românii de azi, avem datoria de a ne întreba dacă iubirea de patrie poate funcționa ca un alibi universal. Nimeni nu va putea demonstra vreodată că Nicolae Ceaușescu nu și-ar fi iubit și el țara. La fel, avem toate motivele să credem că și Stalin și-a iubit URSS, și Hitler și-a iubit Germania, iar Fidel Castro își iubește Cuba lui. Desigur, a nu se înțelege că aș pune semnul egalității între aceste personaje. Ce vreau să spun este că, din păcate, iubirea de patrie a conducătorului nu asigură automat o viață mai bună pentru supușii săi – ba uneori chiar face viața mai rea!
Cred că acesta este cel mai mare paradox românesc: noi am avut foarte mulți conducători care și-au iubit țara și foarte puține perioade în care românii, efectiv, să trăiască bine. O fi, oare, vreo legătură?