În fața unei adunări parlamentare plictisite, Klaus Iohannis, președinte, a cuvântat pentru a treia oară. El a dat, între altele, și un fel de ordin să nu se mai dea ordonanțe. De ce? Că ne facem de râs. Ca să te faci de râs trebuie să fie cineva de față! De râs în fața legii? Păi nici legea nu prea mai e de față, iar când apare are mereu fața schimonosită. Legile la noi se rujează într-un fel dimineața și se răzgândesc la prânz, când pun portocaliu peste verde și roșu peste indigo. Iohannis, care, spre disperarea unora care-l calificaseră mut, vorbește de vreo săptămână întruna, a ținut un discurs fără fantezie. Tot ce-a spus a fost însă corect, așezat, cu vorbele la locul lor. Nu stă în priceperea mea să-l analizez politicește pe text, iar dacă aș face-o ar fi să mai presar un pic de culoare. A avut dreptate citind și acele statistici alarmante. Voi analiza însă mimicile și micimile ascultătorilor. Rar mi-a fost dat să văd o mai mare înghesuială de fețe abulice ca în Parlamentul reunit al nației. Trei sferturi din cei aflați cu popoul în catifeaua scaunelor mișcau deștul arătător pe jucăria dreptunghiulară a telefonului, iar privirea rămânea captivă, abandonată cu totul acestui prizonierat benevol. Ce vedeau și ce citeau acolo nu știu, dar nici peisajul luxuriant smartphoneist nu părea să-i extragă din plictiseală. Liberali și pesediști, deopotrivă lucrători cu degetul intelectual, au reușit configurația unei turme gestante, hodinindu-se pe o pajiște. N-a behăit nimeni și nu s-a auzit decât ropotul final, ca o eliberare, de aplauze. Noroc cu neamțul care n-a ținut decât 20 de minute, fiindcă jumătatea neadormită a sălii adormea și ea. Culmea e că toate cele zise de președinte îi priveau direct. În subtext era vorba chiar și de nesimțirea jupânilor care administrează căscatul național. Urechile, cronic înfundate, nu puteau fi destupate decât, eventual, de un răget de fiară.
A vorbit bine, ca un președinte, Iohannis. N-a sărit calul, n-a luat-o ca Băsescu pe arătură, nu s-a bâțâit și nu și-a vârât, ca replică, arătătorul în nas. Aleșii au stat în schimb cu arătătorul în jucăria lor zilnică. Așa fac mereu? Nu, fiindcă de cele mai multe ori nu vin. Când vin, moțăie pe telefon până se stinge lumina ultimei brume de interes, iar somnul ia în stăpânire molusca proclamată prin vot.
Evoc uneori întâmplarea cu Titulescu, orator uriaș care, vorbind în fața unei săli pline la Viena, s-a arătat trist în final. I s-a părut că nimeni nu l-a ascultat, iar discursul lui a fost tern. Cum așa? – s-a mirat diplomatul gazdă. Ați vorbit magistral. Nu, a zis sceptic românul și a explicat că el își alege din sală un martor, iar discursul și-l armonizează în funcție de mimica de surâsuri și încruntări a respectivului. Și pe cine ați ales? Bărbatul la costum, din dreapta, primul rând. Păi, a izbucnit în râs gazda, acela era ofițerul însărcinat cu paza dumneavoastră. Interesul lui se concentra să fiți, întreg și neatacat, pe scenă! Iohannis nu e Titulescu și nici n-are, cred, ambiții oratorice. Dar la atâta molcom dezinteres în sală mai că aș fi scos pantoful și-l aruncam la grămadă, cu riscul de a deconta un smartphone.
Președintele a plecat cum a venit. N-are Guvernul lui, așa cum n-are Parlamentul lui. De altfel în România, politic, nimeni nu are pe nimeni și nu va avea în veci pe cine se baza. Faptul că a vorbit ca în fața unei săli goale a fost bandajat alegoric de acompanierea, la ieșire, țanțoșă și rotofeie, a abdomenului domnului Zgonea care a depășit cu un pas pasul sasului. Să cuvântezi în fața unei săli de cefe îndoite cobiliță pe telefon, dar să te conducă mândru și obsecvios la automobil colegul lui Mihai Viteazul, iată un privilegiu rar, chiar și pentru un președinte contemporan.