Ioan Costea sau vindecarea lumii prin artă și credință (I)

Nevoia de tămăduitor și de etalon moral
În Țările Române, literatura s-a întemeiat prin transdisciplinaritate, iar apoi s-a și însoțit, încă de la firavele sale începuturi, de discursul religios și de discursul social. Această particularitate devine evidentă în secolul al XVIII-lea, când se produce marea renaștere românească și când iese la iveală o întreagă fenomenologie autohtonă sub influența extinderii „Luminilor” franceze. Din această epocă și de sub aceste auspicii datează și la noi paradigma medicului cărturar, autor de discurs public (căci mânuitor de discurs terapeutic ce complementează actul îngrijirii bolnavului, atât din punct de vedere trupesc, cât și mintal, afectiv și social). Treptat, medicul cărturar devine colecționar de artă și de mărturii ale trecutului cultural material sau scriptic. Medicul din epocă începe să scrie despre meșteșugul său, ajungând cu timpul la studii științifice și comunicări savante despre vindecare și despre condiția umană, însă ulterior el plonjează în filosofia vieții și a morții și în cugetarea poetică ce are menirea de a îmblânzi sentimentul vieții care se scurge implacabil precum nisipul din clepsidră până la clipa finală. Și tot medicul generează ulterior, după aprinderea luminilor românești, și opere literare, al căror mesaj este nu numai estetic și autoficțional ci și, preponderent, moralizator. Pentru că misiunea esențială, ca și rostul medicului pe lume sunt, începând așadar cu epoca luminilor (care preia o misiune trasată încă de antici), nu numai acelea de tămăduitor al miilor de suferințe incomensurabile lăsate de Dumnezeu în viața omului, ci și acelea de etalon moral – valabile într-o societate care se vrea curată și cinstită cu semenii săi. Întâiul între cărturari, medicul surprinde cel dintâi și între artiștii alinării și ai vindecării – prin tipul de sensibilitate creat de însăși profesia sa – faptul că în afara unei morale a lumii în care îi este dat să trăiască, trupul și sufletul omului, oricât de sănătoase vor fi fiind în aparență, se îmbolnăvesc iremediabil, pe măsura expunerii la o lume strâmbă, guvernată de injustiție, de trădare, de batjocura lucrurilor sfinte, de lipsa de iubire, de lisa de omenie, de absența civilizației, de corupție și de mizerie. Căci hrana spirituală și psihologică ce hrănește alături de pâine ființa omului are nevoie de un metabolism mixt, spiritual, moral, fiziologic și somato-psihic.
Etiologia unei „frumoase maladii”
Ei bine, pe acest background și cu această etiologie a unei „frumoase maladii” (iubirea de desfătare estetică este, în fond, o manie perfecționistă ce îl apropie pe om de înger, și pe înger de Dumnezeul său) care îl înalță pe iubitorul de artă și de cultură, vine, în peisajul artiștilor-medici români aflați în țară sau în exil, și medicul dr. Ioan Costea. Galeria medicilor români care își împlinesc destinul și menirea prin literatură, dar care fac literatură și pentru a inventa noi leacuri pentru maladiile civilizației se îmbogățește mereu: Alexandru Lungu tocmai ne-a părăsit, în Germania, iar viața sa întreagă a fost un poem fără sfârșit; Liviu Georgescu scrie febril într-un New-York accelerat care l-a transformat pe autor în poemo-electrocardiograf; Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu, lucrează infinit la Arhiva trădării și a mâniei, ca și la puzzle-ul de malformații sufletești generate de exil, damnare, hăituire, gonirea de acasă a protestatarilor sub totalitarism; Benedict Solomon, dispărut acum câțiva ani în Israel, a fost devotat până la final durerii sacrificiale a Holocaustului ca și amintirii victmelor, în timp ce fiul său, medicul israeliano-român Vlad Solomon, este deja dependent de literatură ca de un drog ce hipnotizează și induce iubirea într-o lume bazată pe ură. Sunt mii de exemple, de diferite grade de valoare estetică, care vorbesc despre capacitatea medicilor români de a construi prin literatură un capitol de experiență umană și de ispășire prin cultură. Cine mai știe dacă nu cumva destinul istoric tragic al țării noastre nu le induce, în mod nespecific, și medicilor-poeți, pe lângă statutul de combatanți și de veghetori la sănătatea distrusă a nației și pe acela de apărători ai cauzelor pe care le pierd mereu politicienii, militarii, strategii, societatea civilă.