INVITAȚIE LA ABANDON?

Doamne, cât s-a furat în țara asta, și cât o să se mai fure! Ai senzația că, dacă oleacă zgândărești în orice locșor, dai de fraude peste fraude! S-a ciordit din greu la retrocedări, la restituirile de TVA, la contractele cu statul, s-a șterpelit din fondurile europene – dar de unde și din ce nu s-a furat?
Îmi plăcea să cred că barem sportul era ocolit de flagelul marii corupții, dar, după episodul condamnării lui Gică et. comp., inocenta iluzie s-a mistuit și ea. În preajma aniversării celor 185 de ani de presă românească (subiect asupra căruia voi reveni) să observăm că matrapazlâcurile din lumea sportului nu le-au depistat forurile noastre potente și exigente, ci în primul rând „Gazeta sporturilor”, prin strădania meritorie a lui Cătălin Tolontan. Și continuă cu mult curaj s-o facă, mai în fiece săptămână fiind dată în vileag câte o panama de proporții.
Dacă, până acum, investigațiile au fost centrate mai ales pe marile „tunuri” profund ilegale, iată că începe să se îndrepte atenția presei și către furăciunea aparent ireproșabilă, acoperită cu acte absolut în regulă. Lefurile celor 14 magnifici de la Comisia Centrală a Arbitrilor (de fotbal, evident) au fost stabilite cum nu se poate mai… legal și mai fără de rușine: 3.100 de euro lunar vicepreședintelui, 2.200 „ofițerului de dezvoltare”, 1.100 euro secretarei și tot așa înainte. Mai toți dublându-și sau triplându-și veniturile prin delegări ca observatori etc. Ba mai sunt plătiți la fel de consistent și o sumedenie de colaboratori externi, iar supervizorul străin (!?) este onorat cu 4.200 euro lunar.
Pe măsură ce fotbalul nostru merge mai prost, schema de la CCE se umflă cu tot soiul de protejați, inclusiv cu neveste ale directorilor! Și bugetul Comisiei, cifrat la 1.000.000 euro, pare umflat cu pompa, câtă vreme baremurile în arbitraj le suportă cluburile gazdă. Care o fi situația la celelalte Comisii, că fotbalul românesc performanțe n-are, dar Comisii, din belșug?
Până când presa (că altcineva, cine?) va identifica și alte „găuri negre” în care se mistuie bugetul insensibil la adevăratele nevoi ale fotbalului și la cronica subfinanțare a creșterii juniorilor, să mai consemnăm și altă minunăție recent revelată.
Avem nu mai puțin de 525 de sportivi indemnizați pe viață, mulți cu echivalentul a trei salarii medii/lunar. Să ne trăiască! (Puținele îndemnizații din lumea artei sunt calculate la nivelul a trei salarii minime, nu medii, și se acordă cu maximă parcimonie doar după împlinirea vârstei de 60 de ani). Mihaela Peneș era elevă de liceu când, la Tokio, a câștigat medalia olimpică, performanță niciodată repetată. Din acea clipă, încasând aproape 5.000 de roni lunar, putea să pună bine mersi sulița-n cui (unele copilițe de la gimnastică așa au și procedat, renunțând la sportul ce le-a indemnizat și alegând starea de… adolescent rentier). De altfel, Mihaela Peneș s-a și retras la o mănăstire bucovineană, renta lumească fiindu-i încasată de altă persoană, probabil, mandatată. Sigur că nici cel mai cârcotaș român nu va crâcni aflând că Nadia Comăneci primește circa 10.000 euro lunar: ceea ce a făcut Nadia pentru România a fost și rămâne de neprețuit. Dar sunt indemnizați și 51 kaiaciști (de cei mai mulți n-am auzit, dar asta-i, desigur, vina mea, nu a lor) și, aici e aici, 51 de rugbiști care… n-au câștigat niciodată vreun campionat de talia celui european ori olimpic (cei care ar fi meritat fără nici o obiecție renta, medaliații cu bronz la Olimpiada din 1924, au răposat de mult…). S-a făcut rost, cine știe cum, de o recomandare FIRA ce echivalează participarea la Trofeul FIRA-AER cu prezența la un.. inexistent Campionat European. „Stejarii” au cucerit Trofeul, dar în competiție erau 4-5 echipe de mâna a doua, doar Franța reprezentând ceva în rugby-ul european. Dacă, în aceeași perioadă, ar fi jucat în infinit mai prestigiosul Turneul al celor 5(6) Națiuni, n-ar fi fost indemnizați, fiindcă n-aveau cum să-l câștige. La canotaj am avut, cândva, belșug de performanțe, de unde și cei 149 de rentieri… Fără nici o îndoială, performanța majoră se cuvine recompensată. Alte țări nu fac acest gest, iar cele ce-l fac, acordă renta începând cu vârsta ce nu mai îngăduie performanța, ori chiar și mai târziu (croații indemnizează și marii fotbaliști, dar după împlinirea vârstei de 45 de ani – noi de ce l-om onora pe cutare de la tir, dar pe Hagi, nu?) Așa cum este înțeleasă, legiferată și practicată la noi, renta viageră încurajează mai degrabă abandonul decât evoluția în performanță și, nu în ultimul rând, recompensează și mari merite, și (prea) mărunte prestații efemere.