Învierea Lui ne aduce deschiderea spre o altă lume

Totul începe de acolo și totul se desfășoară în circuitul vieții și se încheie la fel cu acest minunat dar de a crede în minunea care este Dumnezeu, în taina care este Hristos, Fiul Lui, în minunea Paștilor care s-au apropiat cu pași grabnici, moment care ne cheamă la gândire, la reflecție, la simțire, la conștientizarea a ceea ce a însemnat, a ceea ce a fost pentru noi evenimentul Învierii. Ce a reprezentat, cine a marcat și ce a însemnat și va însemna pentru noi sacrificiul uriaș pe care Mântuitorul l-a făcut și prin El, Bunul Dumnezeu, în speranța că noi, cei ce viețuim pe acest pământ, vom înțelege și vom încerca să ne apropiem măcar de minunea, de gândul, de îndemnul absolut care este acela al iubirii și al iertării, al dragostei pe care am uitat-o, din păcate.
Copilăria mea a început într-un spațiu minunat, acela al Moldovei, zona Hușilor, între viile minunate ale Dobrinei, în liniști care erau atunci de neegalat. Acolo, în schitul acela de pe dealurile Hușiului, mi-am trăit primii ani cu speranțe, cu încrederi și cu mai puțin zbucium decât azi. M-am bucurat de foarte multă dragoste. Bunicii mei erau niște oameni minunați. Fără să vreau, compar copilăria mea cu clipele de azi și stau la răscruce cu eforturi uriașe de a înțelege, de a justifica ceea ce se întâmplă acum în lume. Dar parcă nu găsesc… Și sunt nevoit să revin la perioada copilăriei, a tinereții. În amintirea fiecăruia dintre noi acestea sunt de neprețuit, de nedepășit. Copilăria, pe de o parte, rămâne capitolul superb în existența noastră, atunci când am avut și șansa de a avea în preajmă părinți și bunici, familia în general, trăită în armonie și în echilibru, care de sărbători era plină de bucurie. Pe de altă parte, toți tânjim după tinerețe. E un spațiu extraordinar din viața noastră pe care e bine să-l trăim cu cea mai profundă intensitate, cu toate tristețile și bucuriile ei. Tinerețea rămâne unică. Singura problemă este aceea de a nu uita de Dumnezeu, de Iisus, de minunata noapte a Învierii, să nu uităm că suntem creștini. Să iubim adevărul, cinstea.
Ca actor, dar și ca profesor, am fost foarte atent cu partea morală a profesiei mele, a implicării mele în general pe latura culturală. Scena este și ea un amvon, de unde predicăm prin intermediul acestei arte dramatice. De fapt, având acces spre a pătrunde în ea și de asemenea pentru a o exprima ne ghidăm după principii și crezuri umane care capătă consistență prin vigoarea scenei. E o șansă extraordinară să poți vorbi atâtor oameni, dar este și o imensă răspundere morală. Am crezut că teatrul este această biserică în care putem sluji cu devoțiune și unde încercăm să spunem adevărurile așa cum sunt ele, crude uneori. Suntem responsabili să le arătăm și să le spunem. Dacă vom fugi de ele, dacă vom încerca să cedăm în fața facilului, în fața comercialului, va fi foarte greu. Actoria este o profesiune minunată, care cere în primul rând multe sacrificii. Trebuie să uiți de tine la un moment dat și să îți dai seama că tu riști mijlocul prin care alții se pot bucura și lumina și pot înțelege viața. Prin teatru poți îndruma într-un anumit fel pe cei care te privesc și ascultă. Actorii trebuie să fie slujitorii Adevărului, ai cinstei, ai dragostei și aceasta o putem spune, o putem arăta. E un mare privilegiu care ni s-a acordat și care ne obligă în același timp.
Valoarea absolută în care cred este cea creștină. Este slujirea lui Dumnezeu, a Fiului Său, slujirea celor și-au dedicat viața minunii acesteia care se numește credință. Am încercat și am sperat și mă simt întotdeauna dator cu cât pot să spun că, din păcate, ne depărtăm cu prea mare ușurință de răspunderile noastre, de înțelegerea cu adevărat a lucrurilor bune, de promovarea lor, de purtarea unui stindard care este de fapt o moralitate absolută pe care credința și legea vieții ne-o impun. Uităm și se pare că suntem luați de valul nebun al evenimentelor, de înscrierea noastră în acestea, socotite de mulți drept bune, dar care nu sunt chiar așa. Trăim o luptă în interiorul acestei lumi, poate cea mai cruntă bătălie dintre Dumnezeu și satan. E lupta pentru învierea noastră. Ea reprezintă cea mai însemnată lucrare, uriașă, de încununare a suferințelor dar și a izbânzilor omenești. E vorba despre sfârșitul atât de dureros al lui Iisus dar și de deschiderea spre altă lume pe care ne-o aduce învierea Lui. Învierea ne oferă trecerea acestui prag spiritual, pragul dintre moarte și viață. Să nu o ratăm. Hristos a înviat!
(Sursa: Ziarul Lumina)