Învierea fiului văduvei din Nain

„În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain și împreună cu El mergeau ucenicii Lui și mulțime mare. Iar când s-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, iar mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat și a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.” (Luca 7, 11-16)
Evanghelia Duminicii a 20-a după Rusalii pune înaintea cugetului nostru una dintre cele mai mărețe și dramatice minuni ale Domnului nostru Iisus Hristos: o înviere din morți săvârșită în câmp deschis, într-un loc cu o bogată tradiție religioasă care păstrează încă amintirea unor nume mari ale istoriei lui Israel, precum prorocii Ilie și Elisei și regele Saul, și în prezența unui mare număr de oameni. Privită de sus, scena seamănă cu înfruntarea a două oștiri pe câmpul de luptă, în urma căreia un mare Împărat câștigă o victorie răsunătoare. Un text cu o bogăție de semnificații teologice și duhovnicești, din mulțimea cărora ne vom apleca în continuare asupra a trei aspecte.
Cercetarea lui Dumnezeu
Minunea acestei învieri este înțeleasă de cei care au fost de față ca o cercetare din partea lui Dumnezeu. Istoria mântuirii este adeseori prezentată în Sfânta Scriptură ca o succesiune de „cercetări” sau de „vizite” făcute de Dumnezeu poporului Său. Aceste sunt semne ale prezenței Sale, ale continuității planului Său de mântuire și ale exigențelor sale, care se produc indiferent de credincioșia sau necredincioșia poporului Său. Înspre finalul epocii Vechiului Testament, în perioada postexilică, era deja prezentă așteptarea unei vizite definitive a lui Dumnezeu, care va însemna mântuirea celor aleși și judecarea tuturor neamurilor. În Noul Testament Dumnezeu Își cercetează în mod decisiv poporul prin venirea în lume a Fiului Său, ale Cărui lucrări vestesc și, în același timp, inaugurează cercetarea finală. În această ordine de idei, învierea tânărului din Nain vestește și inaugurează biruința Vieții asupra morții. În fața Celui Ce este Învierea și Viața, moartea se retrage, căci în stăpânirea ei se produce o breșă. Smulgerea unui om din brațele morții arată posibilitatea învierii și anticipează ziua cea mare în care aceasta va fi dăruită tuturor. Ni se arată de asemenea că, prin moarte, oamenii nu se întorc în neființă ci intră într-o stare de așteptare, până când, precum acest tânăr, „vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu” și vor învia. Rezultatul cercetării lui Dumnezeu este învierea: Învierea obștească la cercetarea cea de pe urmă, dar și învierea sau înviorarea sufletească a fiecărui creștin care se întâlnește cu Dumnezeu prin rugăciunea curată. Acest al doilea înțeles al cercetării ni-l lămurește un autor isihast athonit anonim, vorbind despre trăirile duhovnicești: „Așadar, iubite frate, când te rogi în taină din adâncul sinelui tău mult timp, să știi că o cercetare dumnezeiască te cercetează în chip nevăzut spre sfințirea sufletului tău, spre mângâierea inimii tale și spre sprijinirea dumnezeiască a tuturor simțurilor tale trupești și sufletești. Deoarece când te cercetează Harul Preasfintei Treimi (…) se bucură de asemenea sufletul tău, se îndulcește cugetul tău, iar din inima ta izvorăște ca dintr-un izvor nesecat evlavia și ochii tăi varsă lacrimi fierbinți. Atunci îi spunem cercetare a Preasfintei Treimi”.
Trupul dătător de viață al lui Hristos
În tâlcuirea sa la minunea învierii fiului văduvei din Nain, Sfântul Chiril al Alexandriei, observând că Mântuitorul l-a înviat pe acel tânăr atingându-se de sicriu și chemându-l înapoi la viață, se întreabă de ce a fost nevoie și de acea atingere. Pentru ca, răspunde marele Părinte, noi să învățăm că sfântul trup al Domnului este mântuitor. Trupul Cuvântului Atotputernic este un trup de viață, înveșmântat în putere. Așa după cum fierul înroșit în foc produce aceleași efecte ca și focul, tot așa trupul lui Hristos, fiind trupul Cuvântului Celui Viu, este dătător de viață și anulează influența morții și a stricăciunii. Asumarea firii noastre de către Fiul lui Dumnezeu produce o întărire și o înnoire a acesteia, prin ungerea umanității cu slava dumnezeirii. Dar există și o a doua înnoire a firii umane, când aceasta este albită și luminată cu Sângele lui Hristos Cel răstignit, vărsat spre iertarea păcatelor. Această putere de mântuire care se revarsă din Trupul jertfit al Domnului este sesizată, în acest pasaj, de către Sfântul Ambrozie al Mediolanului, care vede în sicriul mortului un simbol al Crucii lui Hristos: „Acest mort era dus la groapă într-un sicriu, (…) dar avea nădejdea învierii pentru că era purtat pe lemn (acesta, este adevărat, nu ne-a fost de folos de la început, dar, odată ce Iisus l-a atins, a început să ne împărtășească viață): este un semn că mântuirea se dăruiește poporului prin lemnul Crucii”. Crucea Domnului este nedespărțită de jertfa Sa; în ea s-au imprimat suferința și biruința acestei jertfe, prin care ea devine un obiect și un semn sfințitor, mijlocind lumii roadele morții și ale învierii lui Hristos. Vorbind despre Trupul Mântuitorului care dă viață, nu putem să nu ne gândim la pâinea euharistică, pe care o primim „spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh, spre plinirea Împărăției cerurilor”. Atunci când luăm Sfânta Împărtășanie, Însuși Domnul Hristos Se atinge de sicriul trupului nostru și ne cheamă la viață precum pe tânărul din această pericopă: „Deșteaptă-te, cel ce dormi, și te scoală din morți și te va lumina Hristos”.
Biserica, o mamă care plânge
Evangheliștii surprind în câteva rânduri mâhnirea și zbuciumul lui Iisus în fața suferinței omenești. Acestea descoperă pe de o parte mila fără margini a lui Dumnezeu, Care percepe cu maximă intensitate durerea prezentă pretutindeni în lume, iar pe de altă parte, sensibilitatea Omului Iisus, Care Se transpune în sufletul semenului și suferă împreună cu El. În cazul de față, Mântuitorul este mișcat de durerea văduvei care își petrecea la groapă unicul fiu. Să ne amintim că și El era singurul copil al mamei Sale, care, având în vedere vârsta înaintată a dreptului Iosif la vremea nașterii lui Iisus, era probabil văduvă. Se poate atunci ca Domnul să fi văzut în acea sărmană femeie chipul propriei Sale Maici, a cărei inimă avea să fie străpunsă de sabia aceleiași dureri. Înviindu-l pe acel tânăr și redând acelei femei calitatea de mamă, Mântuitorul privea la propria Sa Înviere care avea să consacre în veșnicie maternitatea Maicii Sale.
În acea mamă din Nain se mai poate vedea, pe lângă un chip al Maicii Domnului, și o imagine a Bisericii care își plânge fiii morți din pricina păcatelor lor. Asupra acesteia insistă Sfântul Ambrozie în tâlcuirea sa: „Pe de altă parte, această văduvă înconjurată de mulțime de popor ne pare a fi mai mult decât o simplă femeie: ea a dobândit prin lacrimile sale învierea tânărului, a singurului ei fiu; ea este o icoană a Sfintei Biserici, care recheamă la viață, din alaiul de îngropare și din fundul mormântului, pe cei tineri”. Biserica cheamă prin Cuvântul lui Hristos, care locuiește întru ea din belșug și pe care îl seamănă în inimile tuturor oamenilor. Sfântul Părinte continuă: „Deși ultimele semne ale morții au făcut să dispară orice speranță de viață, iar trupurile celor morți zac lângă mormânt, totuși, la Cuvântul lui Dumnezeu, leșurile gata de pieire se scoală, vorbirea revine, fiul este redat mamei sale, chemat din groapă, smuls din mormânt. Care este mormântul vostru, dacă nu relele voastre obiceiuri? Mormântul vostru este necredința; groapa voastră este acest grumaz – căci «groapă deschisă este grumazul lor» (Psalmul 5, 9) – care grăiește cuvintele morții. Acesta este mormântul din care Hristos vă izbăvește; din această groapă veți învia, dacă veți asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă păcatele voastre sunt grele și nu vă puteți spăla voi înșivă cu lacrimile pocăinței voastre, pentru voi plânge această mamă, Biserica, care se roagă pentru fiecare dintre fiii săi precum o mamă văduvă pentru singurul ei fiu, căci ea suferă atunci când își vede fiii împinși la moarte de patimi nimicitoare”. Drama spirituală a tinerilor rătăciți pe căile întunecate ale păcatului și îndepărtați de nucleul de lumină și adevăr dumnezeiesc al Evangheliei lui Hristos este resimțită de Biserică, de obștea creștinească la care fiecare suflet este adăugat prin baia renașterii Botezului, ca pe o dureroasă amputare. Marele Episcop al Mediolanului ne învață că rugăciunea îndurerată a Bisericii pentru creștinii înstrăinați de credință este de mare preț și de mare trebuință. Precum Domnul a mângâiat durerea acelei văduve, arată Sfântul Ambrozie, tot așa, pentru lacrimile Bisericii, El îi va învia fiii: „Atunci voi veți fi sculați din morți, atunci veți fi scoși din mormânt, slujitorii înmormântării vor rămâne nemișcați și voi veți începe să grăiți cuvintele vieții”.
(Sursa: Ziarul Lumina)