Învierea Fiului Văduvei din Nain

Moartea nu este o piedică pentru împărăția Lui Dumnezeu. El a călcat-o în picioare și a deschis împărăția înapoi în timp de la Adam și Eva și înainte peste veacuri până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. El S-a uitat și a văzut că viața nu se sfârșește odată cu moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească. Pe mulți îi vede vii în mormânt, și pe mulți morți în trupuri vii. Moartea trupului nu aduce, așadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuiește numai păcatul de moarte săvârșit fie înainte de moartea trupească, fie în ceasul ei.
Evanghelia de duminică
Iubiți credincioși, Evanghelia de duminică ne spune că mergând Hristos prin satul Nain întâlnește un cortegiu funerar, care ducea la groapă singurul fiu al unei văduve. Văzând-o, lui Hristos i s-a făcut milă de ea și i-a zis. Nu plânge!
Domnului îi este milă de cei deznădăjduiți, ii e milă de slăbiciunea noastră. Câtă vreme oile îl văd pe păstor, nu sunt nici abătute nici împrăștiate. Dacă L-ar vedea oamenii mereu înaintea ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mâhniți nici rătăciți. Unii Îl vad, unii îl caută să-l vadă, alții însă sunt orbi și își bat joc de cei care îl caută. Așa se rătăcesc oamenii și o iau care încotro, fiecare fiindu-și propriul său păstor.
Dacă s-ar teme oamenii de Dumnezeu măcar pe jumătate așa cum se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte. Domnului i-a fost milă de acea biată mamă. Nu plânge! i-a spus. A citit totul în sufletul ei. Era văduvă, era singură. Acum murise și singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu ? Poate să fie cineva singur când Dumnezeu e cu el ? Poate omul să aibă o însoțire mai strânsă decât cu Dumnezeu ? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decât ne sunt mama și tatăl, și frații, și surorile, fiii și fiicele ? El ne dă rude, și tot El le ia de la noi, dar de părăsit nu ne părăsește; ochiul Său nu ostenește a ne veghea, dragostea Lui nu se schimbă niciodată. Străpungerea morții ne unește și mai strâns cu Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel viu.
Minunea învierii
Creștinul trebuie să plângă și pentru sine însuși din pricina păcatelor, și cu cât mai des, cu atât mai bine; nu ca cei ce nu au credință și nădejde, ci dimpotrivă, ca unul care are credință în Dumnezeul cel viu și nădejde în mila Lui și în viața veșnică.
Și apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te. A atinge morții sau lucrurile dimprejurul morților era socotit de Lege necurăție, și era oprit. Această opreliște își avusese rostul ei câtă vreme Dumnezeu și viața erau cinstite în Israel mai presus de orice. Când însă adevărata cinstire a lui Dumnezeu s-a împuținat, și cu ea și prețuirea vieții omenești, multe așezăminte, printre care și acesta, au ajuns superstiții, și au căpătat întâietate asupra marilor porunci. Iisus a căutat mai departe să arate, în orice împrejurare, că viața și mântuirea sunt mai de seamă decât tradițiile și obiceiurile. Și în împrejurarea de față iarăși a vrut să arate aceasta, întrucât S-a atins de racla unde zăcea băiatul, împotriva Legii. Dar minunea învierii săvârșite de Domnul a fost atât de răvășitoare încât bătrânii evrei au rămas fără grai și nici n-au mai putut să scoată vreun cuvințel de împotrivire.
„Tinere, ție îți zic, scoală-te!
Tinere, ție îți zic, scoală-te ! Iisus a poruncit băiatului în numele Său, iar nu cum au făcut profeții Ilie și Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu să învie pe cel mort. Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Născut Fiul Lui. Cu puterea Sa îi poruncește Domnul băiatului să se întoarcă la viață, să se ridice din patul morții.
Și s-a ridicat cel mort și a început să vorbească, și l-a dat mamei lui. Făptura a auzit glasul Făcătorului și I-a ascultat porunca. Aceeași putere dumnezeiască ce a insuflat pământului suflare vie, și a făcut din pământ om, lucrează acum aducând viață pământului, făcând sângele să curgă, ochii să vadă, urechile să audă, oasele și carnea să se miște. De acolo de unde se afla, sufletul băiatului mort a auzit glasul Stăpânului și într-o clipă s-a întors la trupul său, ca să împlinească porunca. Supusul a cunoscut vocea Domnului său. Tânărul s-a ridicat din raclă și a început să vorbească. De ce a început să vorbească îndată ? Ca nu cumva să creadă oamenii că e doar vreun fel de nălucire vrăjitorească, ori că vreun strigoi a intrat în trupul băiatului și l-a ridicat din raclă. Trebuia să audă cu toții glasul și vorbele tânărului, ca să nu rămână vreo îndoială cu privire la faptul că el însuși s-a întors cu adevărat la viața.
Atunci când săvârșim vreo faptă bună, s-o facem din toată inima
Tot de aceea Domnul l-a luat pe băiat și l-a dat mamei lui. De vreme ce mama lui l-a cunoscut și l-a luat și l-a îmbrățișat, toată îndoiala i-a părăsit pe privitori. De asemenea, Domnul l-a dat mamei lui ca să-i arate că este un dar, așa cum a fost și când l-a născut. Viața este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu dă viața omului din mâna Sa; El ia de mână pe fiecare om zidit și-1 dă acestei vremelnice vieți pământești. Domnul l-a luat pe băiat de mână și l-a dat mamei sale ca să-i arate că nu în zadar i-a spus: Nu plânge ! I-a spus știind că are s-o mângâie cu adevărat, nu numai cu cuvinte pe care poate că ea le mai și auzise de multe ori spunându-i-se în ziua aceea, ci printr-o faptă cu adevărat mângâietoare.
În sfârșit, Domnul a mai vrut și să ne învețe că, atunci când săvârșim vreo faptă bună, s-o facem pe cât se poate noi înșine, cu luare-aminte și din toată inima, nu prin alții, nu fără grijă, nu plictisiți și nu ca și cum abia am aștepta să scăpăm odată de corvoadă. Vedeți câtă dragoste și frumusețe este în fiecare cuvânt și în fiecare mișcare a Mântuitorului. El ne arată și în această împrejurare, ca și în toate celelalte, că nu numai orice dar al lui Dumnezeu e desăvârșit, ci desăvârșit este și chipul dăruirii.
Prooroc mare s-a ridicat între noi
„Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. Hristos le-a alungat frica de năluci și de vrăjitorii, dar frică tot a mai rămas în ei. Dar frica aceasta este bună: este frica de Dumnezeu, care-l face pe om să-L laude și să-L slăvească pe Domnul. Oamenii vorbeau de Hristos ca de marele prooroc pe care Dumnezeu îl făgăduise israeliților încă din vremea lui Moise . Poporul acesta nu era în stare să se ridice la înțelegerea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar tot era bine pentru ei, așa întunecați și asupriți de străini cum se aflau, să creadă cel puțin că Hristos este un prooroc mare. Măcar să fi ajuns și capii Ierusalimului la înțelegerea aceasta de rând, ei care văzuseră minunile lui Hristos ! Atunci poate s-ar fi dat înapoi de la grozava lor crimă.
Iubiți credincioși,
Minunea învierii fiului văduvei din Nain a fost săvârșită și din milă față de o mamă îndurerată, dar și pentru credința noastră în obșteasca înviere din morți, în minunea minunilor, în dreptatea dreptăților, în bucuria bucuriilor. Așadar, să-I aducem slavă și laudă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
(preot Nicolae Adrian CALANCEA, sursa: http://coralasfleontie.wordpress.com/)