Învierea fiicei lui Iair, dar al milei dumnezeiești

„În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, și ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus și mulțimile Îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge și cheltuise cu doctorii toată averea ei și de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui și îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toți tăgăduind, Petru și ceilalți care erau cu El au zis: Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează, și Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simțit o putere care a ieșit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând și, căzând înaintea Lui, a spus de față cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El și cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învățătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai
și se va izbăvi. Și, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan și pe Iacob, pe tatăl copilei și pe mamă. Și toți plângeau și se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeți; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, știind că a murit. Iar El, scoțând pe toți afară și apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată; și a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Și au rămas uimiți părinții ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.” (Luca 8, 41-56)
Prin minunea pe care o împlinește astăzi, Mântuitorul Hristos ne arată încă o dată că este Stăpân desăvârșit peste viață și peste moarte, Cel care poruncește întunericului să se risipească și luminii să se reverse. Numai El poate să poruncească „duhului să se întoarcă” în trup și omul cu adevărat să învieze.
Ceea ce vedem de cele mai multe ori cu ochii trupului și socotim a fi în mod ireversibil ultimul moment al existenței pământene pentru frații noștri trecuți din această viață în cea de dincolo se explică cel mult în lumina credinței în dumnezeiasca Înviere. Căutând în Sfânta Scriptură, vedem însă că drumul care străbate de aici spre ceea ce nu se vede poate fi întrerupt și chiar întors înapoi printr-o simplă și apăsată poruncă: „Copilă, scoală-te!”.
În textul său, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca ne vorbește despre una dintre cele trei minuni consemnate biblic pe care Domnul le-a făcut asupra celor care deja se găseau în stăpânirea morții. Alături de „Învierea fiului văduvei din Nain” și „Învierea lui Lazăr”, „Învierea fiicei lui Iair” învață despre darul neprețuit al veșniciei socotit „în” și „prin” Învierea Mântuitorului Hristos. Înainte de a coborî la izvorul duhovniceștilor înțelesuri desprinse din pasajul evanghelic, să ne amintim cuvintele imnografului, care mărturisesc cu bucurie: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine, Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, întru Împărăția Ta!” (Canonul Sfintei Învieri, Cântarea a III-a).
Din punct de vedere structural, pericopa evanghelică de astăzi se poate rezuma în trei momente cronologice: 1. Iair înaintea Mântuitorului Hristos și rugămintea sa (v. 41-42), 2. Oprirea izvorului de sânge și vădirea credinței mântuitoare (v. 43-48) și 3. Învierea fiicei mai-marelui sinagogii și întoarcerea duhului ei în trup (49-57).
Iair înaintea lui Hristos și rugămintea sa
Împresurat din toate părțile de mulțime, Mântuitorul primește disperarea unui părinte, străpuns în adâncul sufletului de durerea că unica sa fiică agoniza pe patul suferinței. El, mai-marele sinagogii, un demnitar iudeu de rang înalt, vine înaintea Învățătorului să ceară îndurare, agățându-se disperat de nădejdea unei vindecări minunate. Genunchii săi se pleacă până la pământ și, odată cu ei, lacrimile i se revarsă pe față, fruntea amestecându-se cu țărâna. Auzise cu siguranță despre multele vindecări pe care le săvârșise Domnul și despre puterea prin care poruncea neputinței să dispară. Cu inimă zdrobită, Iair cere de la Dumnezeu „să intre în casa lui, căci numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, și ea era pe moarte” (v. 41-42). Și mila nu întârzie să vină, căci ascultându-i rugăciunea, ne spune evanghelistul că Domnul pe dată a plecat spre casa aceluia.
Părintele Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, în cartea „Dăruind vei dobândi” socotește că în acest inegalabil tablou al „mărinimiei dumnezeiești” se vădesc „nenumăratele tămăduiri făcute din milă (femeia gârbovă, omul cu mâna uscată, bolnavul de idropică, slăbănogul, învierea fiului văduvei din Nain, a fiicei lui Iair, săturarea miilor de oameni în pustie (milă îmi este de mulțime) cu părintescul gând că, dacă vor fi sloboziți flămânzi, ar putea să se istovească pe drum ca unii care au venit de departe (p. 187). Cu alte cuvinte, motivul pentru care Domnul împlinește această minune este negreșit mila și dragostea pentru cei vii, El Însuși fiind „un Dumnezeu al viilor, nu al morților” (cf. Mt. 22, 32). Lacrimile tatălui, lipite de rugăciunea pe care o face pentru fiica sa, vădesc negreșit mila dumnezeiască ce se pogoară ca ajutor.
Oprirea izvorului de sânge și vădirea credinței mântuitoare
Momentul sporește în intensitate printr-o altă minune, de data aceasta tainic împlinită cu o femeie, „care de doisprezece ani avea curgere de sânge și cheltuise cu doctorii toată averea ei și de nici unul n-a putut să fie vindecată” (v. 44). Aceasta se atinge pe ascuns de „poala hainei Lui și îndată s-a oprit curgerea sângelui ei” (v. 45). Domnul se oprește și, fără să o numească direct, o cheamă la mărturisire: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simțit o putere care a ieșit din Mine” (v. 47). Și nefiind nicidecum sesizată de cei care erau de față, minunea se descoperă prin mărturisirea femeii care „a spus de față cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El și cum s-a tămăduit îndată” (v. 48).
Sfântul Ioan Damaschinul vede în credința mântuitoare a femeii înlesnirea iertării păcatelor ei. De aceea, Sfântul Părinte îl îndeamnă pe cel care se pregătește să primească Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie să urmeze în rugăciune pilda celor două femei care s-au atins de Hristos: „Că aceasta (femeia cu scurgere de sânge), atingându-se de marginea hainei Tale, prea lesne a luat tămăduire, iar aceea (femeia desfrânată), cuprinzând preacuratele Tale picioare, a dobândit dezlegare de păcate” (Canonul Sfintei Împărtășanii, Rugăciunea XI).
Învierea fiicei și întoarcerea duhului ei în trup
Înainte de a porni spre casa lui Iair, ajunge la urechile părintelui vestea morții fiicei sale: „A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învățătorul” (v. 50). Dacă până în acest moment, nădejdea lui Iair era justificată de faima taumaturgică a Domnului, primirea veștii instaurează fatalmente finalitatea rațiunii prosternării sale. Rațional, nu mai avea nici un motiv prin care să se automotiveze. Și totuși, dincolo de orice logică, Domnul îl cheamă pe Iair să se descopere prin credință: „Nu te teme, crede numai și se va izbăvi” (v. 51). Firul narativ merge mai departe: Iisus intră în casă și găsește mulțimea plânsă. Înaintea deznădejdii de care erau cuprinși, Domnul Învierii ridică un alt paradox: „Nu plângeți, n-a murit, ci doarme!” (v. 53). Sunt cuvinte în care găsim definiția morții din perspectivă creștină: somnul prin care se petrece omul spre înviere. Ajuns înaintea patului pe care era întinsă copila moartă, Domnul vieții poruncește ca un Stăpân: „Copilă, scoală-te! Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată” (v. 55-56).
Minunea transcende prin definiție logica rațională a oricărei demonstrații. Și totuși, în „firul logic” al celor întâmplate, descoperim cu reverberație „credința”. Dacă moartea trupului negreșit înspăimântă, pierderea sufletului este cu certitudine o tragedie: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă” (Mt. 10, 28). Sufletul este mai de preț decât toate bunătățile pământului, „căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Mc. 8, 36-37).
Învățătura sfintei noastre Biserici arată lămurit că dincolo de moarte ne așteaptă viața veșnică, în comuniunea drepților, bineînțeles dacă sufletul se gătește pentru această mare întâlnire. Prin moartea și învierea Domnului, moartea noastră se face poartă spre ceruri și ceas de adormire până la obșteasca Judecată. Hristos e de acum „începătură a învierii celor adormiți” (I. Cor. 15, 20), căci dacă El n-a înviat, „zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră” (I. Cor. 15, 15).
(Pr. Ioniță Apostolache , Ziarul Lumina)