Sfita fiind veșmântul cel de deasupra, care acoperă aproape complet pe trei părți întreaga înveștmântare liturgică a preotului, da, s-ar putea spune, tonul ca aspect, îndeosebi prin culoarea și calitatea materiei. În Biserica Ortodoxă nu există un rit strict al culorilor formulat oficial, ca în Biserica Romano-Catolică a Apusului, unde sunt admise cinci culori liturgice (alb, roșu, verde, violet și negru). Totuși, practica bisericească a consacrat unele uzanțe, care se găseau respectate încă în prima jumă¬tate a veacului al XV-lea, precum ne încredințează scrierile arhiepisco¬pului Simion al Tesalonicului. Astfel, veștmintele de culoare albă, care sunt preferate și astăzi îndeosebi pentru marile praznice și mai ales în timpul Cincizecimii, ca simbol al bucuriei, curăției și luminării; cele pe fond roșu-stacojiu pentru zilele postului și sărbătorile martirilor, în semn de pocăință și tristețe, precum și cele de culoare neagră în zilele cu Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, în Vinerea Sfintelor Patimi și la înmormântări, în semn de întristare. Este de observat însă ca, în uzul curent, culorile liturgice au rămas indiferente, mai ales pentru săr¬bătorile, la care era obișnuită culoarea albă. Este totuși o datorie să se reintre în cadrul vechii tradiții, folosindu-se la marile praznice și chiar duminică, veștminte dacă nu chiar albe, apoi cel puțin apropiate de această nuanță, observându-se cu strictețe că din țesătura lor să nu lipsească motive ornamentale cu caracter religios, ca de exemplu: cruci, îngeri etc.
Simbolismul felonului își ia de fapt motivele sale de la culoarea și forma veștmântului. Albul fiind icoana luminii slavei dumnezeiești, felonul a căpătat semnificația curăției, sfințeniei și bucuriei, cu care se cuvine să fie împodobiți sufletește preoții, când vin să slujească Sf. Liturghie. Roșul fiind culoarea sângelui, face ca feloanele purpurii să amintească Patimile Mântuitorului și în special hlamida cu care a fost îmbrăcat în batjocură de soldați, în curtea lui Pilat (Mt. XXVII, 28 ; Mc. XV, 1? Le. XXIII, 11). Crucile polistavrionului mână de asemenea gândul la Sfii¬tele Patimi, vrând să arate că liturghisitorii urmează Aceluia Care, prin cruce, a satisfăcut dreptatea veșnică, izbăvind astfel pe oameni de păcat, de blestem și de osândă. Acest sens vine la expresie în rugăciunea ce se recită la îmbrăcarea felonului: „Preoții Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate, iar cuvioșii Tăi cu bucurie se vor bucura” (Ps. CXXXI, 9). Pe de altă parte, prin faptul că felonul acoperă cea mai mare parte a corpului, este privit și ca simbol ai purtării de grijă și a puterii dumne¬zeiești păzitoare pentru liturghisitori.
Preoții, care au rangul de iconom-stavrofor, își pun după aceea pe după gât, în așa fel ca să atârne pe piept, crucea, care este o insigna sfântă, adică un semn de distincție acordat de episcop pentru vrednicia lor. Crucea pectorală este de fapt o concesie episcopală, deoarece purtarea ei constituie în chip obișnuit un privilegiu al arhiereului.
Îmbrăcarea preotului pentru Sf. Liturghie se încheie propriu vorbind prin punerea felonului. Înveștmântat în haine sfinte, destinate exclusiv serviciului cultului, preotul se găsește astfel scos din treburile vieții pro¬fane.
– „Preoții, imitând Puterile serafice – sunt acoperiți cu haine în formă de aripi”
Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, zice că îmbrăcarea arhiereului în sfintele vestminte însemnează sfânta întrupare a Mântuitorului și pe drept cuvânt se poate spune același lucru și în legătură cu preotul, ca săvârșitor al Sfintei Liturghii. El trebuie să îndeplinească acum, și cu puterea Mântuitorului, toate cele ce sunt prescrise pentru aducerea Sfintei Jertfe euharistice și pentru sfințirea credincioșilor. Prin urmare, el trebuie să se facă una cu Hristos, conformându-și voința și toate dispozițiile sufle¬tești cu ale Mântuitorului. La ce înălțime și în ce atmosferă spirituală se cuvine să se simtă transportat, deci, liturghisitorul, începând din această clipă, ce simt de demnitate trebuie să-l înfioare având să îndeplinească o sarcină cerească! Când își ridică cu mâinile partea din față a felonului în timpul sfintelor lucrări ale slujbei, aceasta trebuie să-i dea senzația ridicării unor aripi, zicea Simion al Tesalonicului, făcându-l să încerce fiorii unei lucrări cu adevărat îngerești. Slujba Sfintei Liturghii este de fapt o treabă de îngeri, precum remarca pseudo-Gherman.
„Preoții, imitând Puterile serafice – zicea el – sunt acoperiți cu haine în formă de aripi și cântând cu cele două aripi ale buzelor și purtând dumnezeiescul și spiritualul cărbune, pe Hristos, Îl duc în văzul tuturor pe jertfelnic cu cleștele mâinii.
– „Nu te fățărnici; …fă-te vrednic de sfintele canoane și săvârșește Liturghia după rânduiala lor”
Ierodiaconii, după imaginea Puterilor îngerești, merg înainte cu aripile subțiri ale orarelor înguste, ca duhuri slujitoare trimise spre servire”. De nimic să nu se lase, deci, smuls liturghisitorul, din atmosferă și preocupările dumnezeiescului său oficiu, ca nu cumva să-l profaneze printr-o comportare banală, indiferență sau fățarnică. „Nu te uita încoace și încolo în acest timp și nu te grăbi scurtând rugăciunile”, sfătuia Sf. Vasile cel Mare ; „nu căuta spre nimeni, ci fie-ți mintea la împăratul Cel ce-ți este dinainte și spre Puterile îngerești, care stau îm¬prejurul Lui, și nu te fățărnici; …fă-te vrednic de sfintele canoane și săvârșește Liturghia după rânduiala lor”.
Cuvintele profetului Ieremia: „Blestemat (să fie) acela care face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă” (XLVIII, 10) sunt un avertisment ca sfânta slujbă trebuie îndeplinită cât mai desăvârșit posibil, atât prin sinceritatea și curăția lăuntrică, pre¬cum și prin cucernicia și pietatea din ținuta exterioară. Pentru aceleași motive, nu mai puțin „și veștmintele cele de pe dânsul i se cade a le avea curate și întregi, căci de vor fi pătate foarte și rupte și va îndrăzni preotul a sluji cu ele, va greși de moarte, deoarece înaintea lui Hristos-Dumnezeu, Cel ce este cu adevărat în Sfintele Sale Taine, se arată cu nebăgare de seamă. De aceea, slujitorii celor sfinte sunt datori să stăruiască în tot chipul ca veștmintele cele sfințite, chiar când vor fi din materii simple, să fie însă cuviincioase și curate”. (Părintele Petre Vintilescu)
