În cursul istoriei, brâul se găsește menționat de mai multe ori, dar înainte de veacul al IX-lea aceste date se referă atât la cingătoarea din costumul profan sau zilnic cât și la cea din costumul monahilor, așa precum se constată în regulile lui Ioan Casian și în cele alte Sfântului Benedict. Între veștmintele liturgice, brâul este citat pentru prima dată în comentariul patriarhului constantinopolitan Gherman.
Pe temeiul funcției de susținere, pe care o îndeplinește în general brâul sau cingătoarea, acesta a căpătat în erminia liturgică o aplicare morală, fiind adică privit ca simbol al înfrânării și stăpânirii simțurilor. Cu alte cuvinte, brâul închipuiește puterea dată de Mântuitorul preoților, ca să învingă poftele trupești, spre a sluji în stare de curăție Sf. Litur¬ghie. Brâul arată, zice Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, „și lucrarea de slujire, căci cel ce slujește se încinge” și „închipuiește… puterea cea dată preotului de la Dumnezeu peste mijlocul lui”, așa precum însuși liturghisitorul mărturisește prin rugăciunea pe care o rostește atunci când se încinge: „Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce mă încinge cu putere și a făcut fără prihană calea mea Cel ce întocmește picioarele mele ca ale cerbului și peste cele înalte mă pune” (Ps. XVII, 35-36).
– Încă din vechimea îndepărtată și până câtre finele evului mediu, felo¬nul, ca veștmânt liturgic, a fost comun atât preoților cât și episcopilor, mitropoliților și chiar patriarhilor
Sf. Gherman I al Constantinopolului, pornind, desigur, de la ideea de prestanță și de cuviință a omului încins, zice că brâul arată măreția pe care Hristos, domnind, a încins-o ca pe o putere deosebită a Dumnezeirii, ceea ce cu aplicare la preot ar însemna puterea și demnitatea slujirii primită de liturghisitori de la Mântuitorul. O astfel de interpretare se găsește de altfel în concordanță, precum am văzut, cu textul ce se recită la punerea brâului.
După ce s-au încins cu brâul, preoții cărora li s-au acordat de chiriarhul lor ranguri onorifice (în „Biserica Ortodoxă Română”, începând cu cel de sachelar) pentru merite deosebite pastorale, își pun epigonațiul sau bedernița. Aceasta este o bucată rombică de stofă prețioasă, aplicată pe un carton îmbrăcat, garnisită pe margini cu galon sau franjuri, iar în mijloc având o cruce ori chiar o icoană brodată sau pictată. Epigonațiul se poartă în partea dreaptă, atârnat cu un șnur fie pe după gât, fie de brâu, așa fel ca să bată peste genunchi. De aci îi și vine denumirea de epigo¬națiu; este numit și ipogonațiu, precum și cu termenul de origine slavă bederniță sau mai exact nabederniță (peste coapsă).
Se înțelege, deci, că epigonațiul nu este propriu zis un veștmânt, ci un semn distinctiv, care face parte de fapt din costumul arhieresc, fiind acordat, precum am spus, numai anumitor preoți. În ceea ce privește originea, părerile înclină în general să vadă în epigonațiu o transformare a vechii mappa sau mappula, adică a acelei batiste, basmale sau ștergar, ce se purta pe brațul stâng în costumul de gală greco-roman. În tot cazul, epigonațiul apare în documentele Bi¬sericii orientale, la început sub numele de ștergar. El pare să fi fost, deci, un ștergar pe care episcopii Bisericii de Răsărit îl purtau prins la brâu în partea dreaptă, folosindu-se de el cu ocazia spălării picioarelor în Joia Mare, la ștergerea picioarelor, în amintirea acestui act de smerenie îndeplinit de Mântuitorul la ultima cină cu ucenicii Săi. Încetând cu vremea aceasta practică, pânzătura respectivă s-a transformat, desigur, într-o podoabă sau insigna decorativă a arhiereului, luând forma rombică de astăzi. Denumirea de epigonațiu se întâlnește mai întâi în veacul al XII-lea, la canonistul Balsamon, patriarhul Antiohiei.
Bedernita a căpătat, precum era și firesc, și o semnificație simbolică, întemeiată, s-ar putea spune, pe poziția, locul și felul în care este purtată, în rezumat, ea este privită ca un simbol de putere și de autoritate, dar îndeosebi închipuind „sabia spirituală, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. VI, 17), cu care arhiereul îndeosebi și de asemenea și preotul tre¬buie să fie într-armați pentru biruința împărăției lui Dumnezeu, prin adevăr, blândețe și dreptate. De altfel, sensul acesta este confirmat de însuși textul rugăciunii ce se recită la punerea epigonațiului: „încinge sabia ta peste coapsa ta, cu podoaba și frumusețea ta” (Ps. XLIV, 4-6).
Într-o înterpolațiune făcută după veacul al IX-lea în comentariul liturgic al Sf. Gherman de Constantinopol, epigonațiul este privit ca o amintire a șervetului cu care Pilat și-a șters mâinile, exclamând : „Nevi¬novat sunt eu de sângele dreptului acestuia” (Mt. XXVII, 24). Bal¬samon, și Ghenadie, fost episcop de Argeș, consideră că epigona¬țiul simbolizează fota cu care, fiind încins Mântuitorul la Cina cea de Taină, a șters picioarele ucenicilor (Ioan XIII, 4, 5). Unii liturgiști văd în acest ornament punga pentru milostenii purtata de Apostoli.
Pe deasupra tuturor celorlalte veștminte liturgice, preotul pune sfita sau felonul, adică veștmânt exterior sau care se vede în întregime. El este un veștmânt lung și fără mâneci, ca un fel de pelerină cu o deschizătură sus și pe o mică distanță în față, pentru a înlesni introducerea lui pe cap, căzând în spate până sub genunchi. Pe toate marginile și transversal pe la mijloc este garnisit de jur-împrejur cu galon, iar în spate este împodobit cu o cruce tot din acesta sau poarta aplicată chiar o icoană în broderie. Nu este prea greu să se recunoască originea felonului sacerdotal în paenula romană sau în haina numită cu același nume de felon la greci, haina obișnuită de altfel și la evrei, cu oarecare particularități locale ca, de exemplu, împodobirea marginilor ei cu broderii. Numai că în serviciul cultului creștin vechea paenulă a devenit mai suplă, mai ales prin reducerea lungimii ei în față, spre a se lăsa libertate de mișcare mâinilor în cursul lucrărilor slujbei.
Împreună cu stiharul (tunica), felonul este unul din cele mai vechi veștminte liturgice, mai ales că el făcea parte din costumul clericilor în viața din afară, precum se vede din Epistola a doua către Timotei, IV, 13 și din alte scrieri de mai târziu. Se admite însă ca felonul a căpătat o consacrare exclusiv liturgică, după ce Biserica a intrat în epoca de libertate.
Încă din vechimea îndepărtată și până câtre finele evului mediu, felo¬nul, ca veștmânt liturgic, a fost comun atât preoților cât și episcopilor, mitropoliților și chiar patriarhilor. Au intervenit totuși unele diferențieri prin elementul ornamental. Așa se pare că, deși dintru început și până spre finele evului mediu, felonul a fost alb ca, de altfel, toate veștmintele liturgice în general, totuși uzul a cunoscut și feloane de culoare roșie-purpurie. Știut fiind ca o astfel de culoare era admisă pentru stiharul arhiereului, se poate deduce ca felonul episcopilor se făcea din stofă purpurie. La o astfel de concluzie ne-ar putea duce și faptul că în comentariul liturgic al lui pseudo-Gherman, felonul este comparat cu hlamida roșie, cu care a fost îmbrăcat spre batjocura Mântuitorului, în timpul Pati¬milor. Pe de altă parte, într-o epocă îndepărtată, care nu se poate deter¬mina, patriarhul se bucură de privilegiul de a purta polistavrion, adică un felon ornamentat pe tot fondul sau alb cu multe cruci negre sau chiar roșii. Mai târziu, când patriarhul a început să poarte sacos, dreptul de a purta polistavrion a fost acordat și mitropoliților, dar nu și celorlalți episcopi.
