Înveștmântarea preotului ( I )

Stiharul și mânecuțele sunt comune costumului liturgic al tuturor celor trei trepte ierarhice. În loc de orar, preotul și arhiereul pun epitrahilul, adică un veștmânt pus pe după gât sau împrejurul grumazului.
De fapt, epitrahilul este un orar pus pe după gât, ambele capete atârnând egal în față, peste umeri, unite fiind din distanță în distanță prin niște butoni sau altfel, ca în trecut și cum se vede uneori chiar astăzi; de cele mai multe ori, ambele laturi sunt cusute sau unite una lângă alta sau formează o singură bucată cu o deschizătură în partea de sus, spre a putea fi introdus pe după gât. În timpurile mai noi s-a gene¬ralizat însă obiceiul ca epitrahilul să fie croit dintr-o singură bucată de stofă prețioasă, de același fel cu felonul și mânecuțele, garnisindu-se pe toate laturile cu galon, iar în partea de jos cu două rânduri de franjuri de fir, dintre care unul ceva mai sus și anume sub semnul unei cruci mari cu piedestal, aplicată tot din galon de fir. Culoarea epitrahilului a fost în vechime și chiar către finele evului mediu, albă, ea a tuturor veștmintelor sacerdotale în general, iar după aceea, până astăzi, s-a con¬fecționat din stofe de culori și desene diferite.
– Epitrahilul este un veștmânt liturgic absolut indispensabil preotului și arhiereului la orice serviciu religios, oricât de mic
Din cele de mai sus se înțelege ușor că originea epitrahilului este aceeași ca și a orarului. Prima mențiune scrisă despre el o face pseudo-Gherman, la începutul veacului al VIII-lea. Schimbarea orarului în epitrahil la preot și arhiereu, prin trecerea lui și peste umărul drept, spre a-l purta astfel pe după gât, iar nu numai pe umărul stâng ca dia¬conul, este marcarea puterii în plus, acordată prin hirotonie ultimelor două trepte ierarhice, de a săvârși Sfintele Taine și celelalte ierurgii. Transformarea orarului în epitrahil mai indică pentru preot și faptul că el nu este scutit cu desăvârșire de darul servirii, care este în principiu al diaconului, deoarece în lipsa acestuia va avea de îndeplinit și obligațiile diaconiei.
Epitrahilul este un veștmânt liturgic absolut indispensabil preotului și arhiereului la orice serviciu religios, oricât de mic. La unele din aces¬tea, preotul îl însoțește și de felon, iar arhiereul de omofor, așa precum este stabilită rânduiala bisericească pentru fiecare, în evhologhiu. Obliga¬tivitatea purtării epitrahilului la orice serviciu sau molifta este atât de strictă, încât Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, recomandă ca, în îm¬prejurări de forță majoră, când nu s-ar găsi un epitrahil la îndemână, să se pună în chip de epitrahil brâul, o altă pânzătură sau chiar o bucată de funie, după ce au fost binecuvântate în scopul acestei întrebuințări, iar după aceea să fie păstrate într-un loc deosebit sau folosite în scopuri sfinte. În practica mănăstirească însă, s-a luat obiceiul ca la rugă¬ciunile miezonopticii, care se fac în tinda bisericii, precum și la slujba ceasurilor și a pavecerniței, să nu se pună epitrahil.
– „Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce vărsă harul Său peste preoții Săi, ca mirul pe cap…”
Simbolismul epitrahilului urmează direcțiile indicate de Gherman, patriarhul Constantinopolului, și de Simion, arhiepiscopul Tesalonicului. Pornind pe de o parte de la faptul ca epitrahilul este purtat pe după grumaz, i se atribuie semnificația jugului (sarcinii) cel bun al preoției lui Hristos, însemnând anume ca preotul să îndeplinească cu smerenie și cu cucernicie sarcinile preoției, supunându-se Mântuitorului, întrucât preotul săvârșește Sfintele Taine în numele lui Hristos, ca împreună-lucrător al Lui, Care este izvorul Tainelor. Un alt aspect al acestui simbolism îl aflăm la Sfântul Gherman al Constantinopolului, după care „epitrahilul însemnează ștreangul cu care Hristos, fiind legat de gât din ordinul arhiereului, era tras înainte pe când mergea la Patimă. Par¬tea dreaptă a epitrahilului închipuiește trestia, pe care I-au dat-o lui Hristos în mâna dreaptă, bătându-și joc de El, iar partea stângă însem¬nează purtarea crucii pe umerii Săi”. În sfârșit, sensul cel mai cores¬punzător derivă din însăși întrebuințarea epitrahilului și anume că el simbolizează harul coborât de sus asupra preotului și puterea dobândită astfel de a-l comunica credincioșilor prin Sfintele Taine și alte ierurgii, de unde a și intrat în practica obiceiul de a-l pune pe capul creștinilor la anumite servicii, așa precum odinioară Sfinții Apostoli își puneau mâinile pe capetele lor. Acest sens este, de altfel, în concordanta cu rugăciu¬nea ce se rostește de preot și de arhiereu la punerea epitrahilului: „Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce vărsa harul Său peste preoții Săi, ca mirul pe cap, ce se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, ce se pogoară pe marginea veștmintelor lui” (Ps. CXXXII, 2-3).
După unele interpretări, franjurile care garnisesc partea de jos a epitrahilului, ca anexe la ultimele două galoane transversale, ar închipui sufletele credincioșilor, a căror mântuire este lăsată în răspunderea preo¬ților. Așa precum face la îmbrăcarea oricăruia din celelalte veștminte litur¬gice, preotul și arhiereul binecuvântează epitrahilul, sărutând apoi semnul crucii din partea lui de sus, mai înainte de a-l așeza pe după grumaz, cu recitarea rugăciunii respective din liturghier.
Binecuvântând apoi și sărutând brâul sau cingătoarea, care este o fâșie sau un cordon îngust, preotul și episcopul își fixează cu el stiharul și epitrahilul, în jurul mijlocului. De obicei, capetele brâului se termină cu niște șireturi pentru a se încheia la spate. În acest caz, pe partea din față brâul are aplicată o cruce din galon ori broderie. Până nu de mult, se practica și forma de brâu cu capete ce se încheiau în față printr-o poftă. La început, brâul era, desigur, de culoare albă, ca toate celelalte veștminte, iar în veacurile din urmă el se face din aceeași stofă și în aceeași culoare cu felonul, epitrahilul și mânecuțele.
Deși cingătoarea nu intră în numărul veștmintelor din ținuta de oraș a lumii greco-romane, totuși, în viața obișnuită, ea se întrebuința în toate părțile în care se purtau haine lungi și largi. Folosirea brâului a izvorât, cu alte cuvinte, din necesitatea practică de a se asigura prin el comoditatea în mișcări, în cursul lucrărilor. Este firesc, deci, ca cingătoarea să fie tot atât de veche între veștmintele liturgice ca și stiharul, de care se găsește legată la originea ei. Nu este, prin urmare, cazul să se creadă neapărat că brâul a intrat în rândul veștmintelor sacerdotale creștine direct din Vechiul Testament, unde era purtat de preoți și arhierei; ca distincție, la aceștia din urmă era lucrat din aceeași stofă ca și efodul, adică în fire de aur și mătase de diferite culori (Exod XXVIII, 6, 8, 39 si 40). (Părintele Petre Vintilescu)