…dar nici dezvățul! Prima parte a aventurii, cea din titlu, moștenire pe filiera Lenin, mi-a fost impusă de o zicere a unui titan al antrenoratului din România, domnul „Țânțaru’”. Îl știți, mai ales dv., dinamoviștii, ăla micu’ de respira ușor când o tăia pe extremă, devenit un munte de osânză în vremuri mai noi. Nu, nu nesimțirea personală e de vină, ci dobitocii ăia cu fast food-urile lor, de-le-ar guvernul taxe cât ne dau nouă, „câinilor” pe viață, spectatorii… cum ce!?
Așadar, pe gurița-i care abia de se mai poate deduce unde se află îngropată în mormanul de slănină (noroc că nu vorbește cu ochii, că ăia au dispărut complet!), domnul „Țânțaru’” a dat una soră cu filosofia, lucru aproape natural din moment ce el e finu’ lu’ nașu’ Dinu: „din înfrângerea asta avem multe învățat!”. Înfrângerea fiind, sunt sigur că v-ați prins, nu la Real de Madrid, nici la Manchester United, ci la Slaven Bepu…, pardon, Belupo. O echipă de pe locul șase dintr-o țărișoară care-i 1/6 din cât era toată țara aia cândva.
Remarcabilă este, cum ziceam, dorința de învățare (care va’s’zică de perfecționare continuă, nu?) a unui antrenor mai aproape de pensie decât de insuccesele din perioada de debut. Că succese nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată, dacă exceptăm repetatele sale veniri, reveniri și răs-reveniri la Dinamo, via nașu’ (să trrrăiascăăă!). Cu siguranță însă că Dinamo tot, nu doar domnul Țânțaru’, are sumedenie de chestii de învățat de la Be…ăia (sau aia!?), prima și cea mai importantă fiind cum poți să-i bați pe unii care au început acum vreo zece ani să se tooot pregătească de Liga Campionilor. A doua învățătură, aproape la fel de utilă, ar fi că fotbalul se joacă mai ales cu fotbaliști, nu cu pănărămi. Eventual și cu antrenor, da’ asta cred că dl Țânțaru’ o ține doar pentru el, că dacă o află și șefii (alții decât nașu’) s-ar putea chiar să caute unul.
Dacă tot veni vorba, ba chiar în prea multe rânduri, și de nașu’, atunci să remarcăm și o grăiciune de-a domniei sale, în prelungirea celor deversate de finu’: „Problema e la caracter!”. Adânc. Nici prietenul lui cel mai bun, teroristul ăla sârb, care a omorât ceva popor, Arkan parcă, n-ar fi zis-o mai bine. Mare om, că caracteru’ i-l știm: păi nu Dinu e ăla care, în bandă cu porcu ăla (ptiu!, era să scriu „ălălalt”!) bătrân, Angelo, l-a executat, ca orice procuror, pe Gicu Dobrin, vinovat că știa fotbal cât toți ăilalți la un loc!
Cu învățatul ne-am cam lămurit. Credeți că vom apuca și ziua când lătrăii ăștia se vor dezvăța de a lăsa vorbele să le curgă ca balele?
