Trei președinți, la asta se rezumă viața noastră democratică. A fost vreunul mai bun? Au fost toți respectabili? Când îl citești pe Ion Iliescu cum povestește de noua sa prietenie cu Emil Constantinescu și îl demască pe Traian Băsescu drept marea amenințare pentru democrația românească, când îți amintești că Traian Băsescu după ce a fost ales în 2004 a dat fuga la Ion Iliescu să îi ceară binecuvântarea, nu poți să nu-ți spui că nu am reușit încă să ieșim din era Iliescu. Dirigentele adevărat e el. Semiprezidențialismul nostru doar pentru el a fost creat, și e un merit al lui că a acceptat această formulă. Avea majoritatea în Constituantă: putea cere puteri mai mari ale președintelui. Nu a făcut-o, tocmai pentru că era în controlul situației oricum. Prezidențialismul are un renume foarte prost, și România căuta pe atunci să-și îmbunătățească imaginea. Pe vremea lui, Curtea Constituțională era de formă, la fel și televiziunea. Dar el nu și-ar fi angajat la Cotroceni nepoței sau amante. Comuniștii aveau și ei corectitudinea lor politică, dublată la Iliescu de un solid bun simț. Dacă ajunge vreun tribunal să îl cerceteze vreodată îl poate găsi vinovat de încurajarea violenței politice, de conspirație pentru ascunderea unor dat esențiale interesului public, de influențare a justiției, și așa mai departe. De lucruri de fond, dar nu de lucruri de formă. La acelea a fost mereu în regulă. Chiar faptul că i-a spus lui Radu Mazăre „Măi, animalule” (de fapt, a folosit o formulă mai puțin directă) mi se pare că arată că avea o calitate esențială a unui președinte, la care succesorii săi nu s-au putut compara: fler la oameni.
De exemplu, putem să îl comparăm pe Virgil Măgureanu cu Cătălin Harnagea? Pe Iosif Boda cu Dorin Marian? E trist ce spun, dar oamenii lui Iliescu erau mari capacități pe lângă cei ai lui Emil Constantinescu, deși acesta era profesor universitar. Orice bune intenții ar avea un șef de stat, cum avea Emil Constantinescu, până la urmă contează cum le realizează! Îl țin minte pe Harnagea când era un fel de ziarist la „Formula As”: nu putea lega două fraze. Îl țin minte pe Dorin Marian din timpul afacerii Țigareta, care a dat lovitura mortală președinției lui Constantinescu, era preocupat de numărul de telefon al Andreei Marin. Băsescu cu Claudiu Săftoiu, Elena Udrea și fata de la primărie pe care a vrut să o pună ministrul integrării europene (i-am uitat numele) nu stă nici el prea bine. Când o mai și nimerește ți se pare că a avut noroc. Emil Constantinescu măcar a avut-o pe Zoe Petre, care i-a rămas loială. Băsescu alege oameni reputați pentru lipsa lor de loialitate, și când îl trădează își cumpără alții.
Ion Iliescu avea o judecată bună și știa să asculte, îmbibându-se astfel de acele informații indispensabile unui lider, un om care știe să manipuleze oamenii. Emil Constantinescu nu știu dacă a avut vreodată această facultate, dar în timpul președinției lui nu o mai avea. Era constant mințit și dezinformat de servicii, dar puținele informații reale care i se adresau alunecau pe lângă el ca vântul, fără să-l atingă. Știa mai bine cum stau lucrurile decât orice interlocutor al lui, chiar dacă acesta venise din cel mai îndepărtat colț al țării, și ca atare nu asculta pe nimeni. Băsescu ascultă și el puțini oameni. Ideile lui despre cine e cine în România sau în lume arată că toată viața a fost înconjurat de niște provinciali care nu știu decât românește și nu citesc decât gazete de Dîmbovița. Judecata lui e mai rapidă decât a celorlalți, și mai curajoasă, dar trebuie să sară prăpastia prea multor necunoscute spre un mal sigur. Calitatea intelectuală a rapoartelor serviciilor secrete rămâne la nivelul ziarului Gardianul. Poate cu cei doi noi intelectuali directori de servicii să se schimbe ceva, dar numai dacă le vor scrie chiar ei.
Alergia la realitate pare să caracterizeze pe toți șefii statului! Constantinescu probabil crede că lumea apreciază plasarea lui în tabăra Voiculescu-Iliescu, sau s-ar ascunde în casă și nu ar mai ieși de acolo. Iliescu era ca un fel de automat defect când l-am intervievat eu în 1997, punea mereu aceeași placă, dar zgomotul din jur fiind altul îți dădeai imediat seama că placa are doar zgârieturi. Dar funcționase așa de bine șase ani placa aceea. Poți să susții o versiune nereală dacă ai monopolul televiziunii, ai controlul asupra serviciilor și unei mari părți a presei. Dacă nu îl mai ai, și continui să susții versiunea prezidențială, devii un fel de caraghios.
Iliescu e hâtru. Îl laudă pe Năstase când Năstase e la beci și nu poate scoate capul, critică referendumul anti-Băsescu deși la vremea aceea a susținut această lovitură de forță, tot așa cum critică și moțiunea de cenzură. Nu reușește să aducă nici un argument că Băsescu e un pericol pentru democrație, dar când spune că Băsescu nu are practica dialogului bagă un fitil. Iar când spune „La ora actuală adversarul principal al lui Băsescu este Băsescu însuși. .., Băsescu trebuie lăsat să piardă pe mâna lui.” îți vine să aplauzi. Nu a fost omul de pomană președinte peste zece ani. A găsit punctul slab. Pentru că există riscul ca și Băsescu, precum Emil Constantinescu, să piardă din facultățile lui inițiale, deși erau superioare. E încă alert, dar atâta dușmănie rău-intenționată îl afectează. Își pierde răbdarea, și atunci greșește. Împarte lumea în tabere (cu sprijinul neprecupețit al tuturor) și cea mai mică critică i se pare un început de trădare sau un semn de prostie. Am auzit că l-a făcut măgar pe un ziarist nu doar excelent, dar și vechi suporter al lui. Nu mai dialoghează, și crede că bunele intenții scutesc pe un șef de stat de la a-și explica toate actele și a le discuta și cu alții de altă părere. Își spune că e norocul nostru că avem așa un președinte, nu al lui că oamenii l-au ales și l-au confirmat la referendum.
În orice caz, Băsescu e exclus din cuplul nou-format Iliescu-Constantinescu. Iliescu ne spune că se întâlnește frecvent cu Emil, atât în țară, cât și în străinătate, fac amândoi parte dintr-un club de foști președinți, bulgăresc (precum castraveții murați). Ce mă supără e că Iliescu, povestind cum a fost el cu Emil la Istambul nu se spune dacă l-a convins în fine că nu există Dumnezeu, sau a fost invers. Și această învățătură fundamentală trebuie să ajungă la Băsescu într-un interviu viitor, să nu mai piardă omul vremea să lămurească singur o chestiune așa de spinoasă.
