Învățătura fiului risipitor

Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l junghiați și, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”
Haina lui cea dintâi semnifică toată îndestularea și frumusețea darurilor duhovnicești ale lui Dumnezeu. Aceasta este haina sfințeniei și curăției în care era înveșmântat Adam, înainte de căderea în păcat și de izgonirea într-o țară îndepărtată de Dumnezeu. Această haină este Însuși Hristos: de aceea este numită „cea dintâi”. Nu există nici o haină mai minunată decât aceasta din cer. Apostolul spune: „Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3:27). Sufletul, care fusese despuiat de toată lucrarea cea bună, este în întregime îmbrăcat din nou: haina cea veche, murdară și zdrențăroasă este aruncată și sufletul său este îmbrăcat în haină nouă. Această haină nouă pentru suflet semnifică omul cel nou – pocăit, iertat și primit de către Dumnezeu. Fără această haină nouă, nimeni nu se poate sălășlui în Împărăția lui Dumnezeu, după cum vedem lămurit din pilda lui Hristos despre nunta fiului împăratului (Matei 22:2-14). Potrivit cuvintelor Apostolului, această haină este alcătuită din: „milostivirile îndurării, din bunătate, smerenie, blândețe, îndelungă răbdare, iar peste toate acestea. dragoste, care este legătura desăvârșirii” (Coloseni 3:12-14; cf. Efeseni 4:24, Apocalipsa 7:14, Zaharia 3:4).
Inelul de pe degetul său semnifică logodna sufletului său cu Hristos. Cel ce se pocăiește se leapădă de toate legăturile sale întru desfrânare cu lumea aceasta, își lipește sufletul de Hristos și rămâne unit cu El într-o unime de nezdruncinat. Această logodnă se împlinește prin puterea și harul Duhului Sfânt, a Cărui pecete se află pe toate darurile cerești.
Dați-i „încălțăminte în picioarele lui”, spune tatăl slugilor lui. Încălțămintea semnifică puterea voinței prin care omului îi stă în putință să calce cu hotărâre spre căile Domnului, fără să hoinărească aiurea și fără să se uite înapoi.
Prin vițelul cel îngrășat care a fost junghiat, trebuie să înțelegem că Îl semnifică pe Iisus Hristos Însuși, Care S-a dat spre junghiere pentru curățirea păcătoșilor de păcatele lor.
Prin slugi trebuie să înțelegem fie îngerii, fie preoții. Dacă înțelegem prin casa tatălui că ar fi chiar cerul, atunci trebuie să vedem slugile ca pe îngeri; dacă – ca o altă interpretare corectă – înțelegem prin casa tatălui ca și cum ar fi Biserica de pe pământ (cea văzută), atunci trebuie să vedem slugile ca pe preoți, care sunt chemați să slujească taina jertfei lui Hristos și, prin aceasta, să asigure oamenilor hrana pentru viața cea veșnică. Este limpede că aici se vorbește mai întâi despre Biserică, din faptul că Fiul Risipitor nu era totuși mort din punct de vedere trupește și, până când omul se desparte de trupul său, el este al Împărăției lui Dumnezeu, în chipul Bisericii lui Dumnezeu care se află pe pământ. Faptul că slugile semnifică la fel de bine și îngerii, este limpede mai întâi din faptul că îngerii sunt de față în biserică la Sfintele Taine și, în al doilea rând, din faptul că Dumnezeu folosește îngerii păzitori ai oamenilor ca să-i îndrume pe calea mântuirii.
„Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.” Trupul lui mai era încă viu, dar sufletul său era ca și mort. Singura scânteie a darului dumnezeiesc, care mai licărea, s-a aprins în el și a înviat sufletul întreg. El era deja pierdut în clipa când și-a cerut partea din avere ce i se cuvenea de la tatăl lui. Și și-a venit în sine. Aceasta înseamnă: el și-a venit în sine la lumina scânteii lui Dumnezeu, fiindcă se pierduse. Dumnezeu îl știa pe el și l-a păstrat în priveliște chiar până în ultima clipă – clipa pocăinței. (Cuvânt al SF. NICOLAE VELIMIROVICI)