Învățătura creștină despre sfânta cruce și cinstirea ei

– Crucea este iubirea dumnezeiască față de noi
Creștinul dreptmăritor vede și cinstește în Sfânta Cruce, deodată: jertfa Fiului lui Dumnezeu “Care s-a făcut om pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire…”; lemnul crucii pe care s-a răstignit Domnul, deci altarul Său de jertfă; semnul crucii, semn al “Fiului Omului” și al creștinului în același timp, cu care însemnându-ne că și cu o pecete, arătăm participarea noastră la jertfa sfințitoare a lui Hristos.
Păstrând cu sfințenie acest întreg “dreptar al cuvintelor sănătoase” cum învață Sfântul Pavel (II Tim. I, 33), în cele ce urmează vom expune pe fiecare din cele trei înțelesuri ale Sfintei Cruci: și cel duhovnicesc și cel de altar și cel de semn dumnezeiesc. Ortodoxia este și trebuie să fie întru totul și dreapta credință și plinătate a credinței; unitate a întregii credințe. Căci Domnul ne-a învățat: “Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăția cerurilor” (Matei V, 19). Iar Apostolul previne: “Cine va păzi toată legea, dar va greși într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat față de toate poruncile” (Iacob II, 10). Se înțelege, că e de ajuns greșirea sau călcarea uneia ca să pierd curăția și întregimea adevărului.
– Înțelesul duhovnicesc al Crucii
Crucea este iubire; mai profund, e iubirea dumnezeiască față de noi. E o adâncă legătură între iubirea dumnezeiască și cruce. Aici în extrema umilire și suferință a crucii s-a descoperit negrăită iubire și slavă a Fiului lui Dumnezeu devenit om. S-a descoperit acea iubire care iubește și pe cruce sau până la cruce și se roagă pentru iertarea, mântuirea și a celor ce-L răstignesc. Iubire care rămâne deci neschimbată, ca a Tatălui, care “răsare soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei păcătoși” (Matei V, 45); care rămâne aceeași în orice condiție, chiar când e răstignită. Iubire care nu încetează nici chiar în moarte, pentru că “iubirea e mai tare ca moartea”. Este iubire a lui Dumnezeu, a unei conștiințe nelimitate, libere și care se dăruiește numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru că nu are nevoie de nimic, așa cum numai Dumnezeu este și poate fi. Dar e și iubire umană descoperită prin om. Și de aceea aici, în acest “exemplar” divin-uman Hristos Iisus Domnul, a învins radical și definitiv egocentrismul, sursa păcatului, a răului. Aceasta o arată mai ales crucea.
Cunoșteau și cei vechi iubirea, așa cum o cunoaștem și mulți dintre noi. Era vorba însă de iubirea-dorința, eros; iubire care-și căuta o împlinire dincolo de sine, în altul, și poartă prin aceasta, în ea și ceva egoism, pentru sine; se gusta atunci pe sine. Păcatul nu e învins aici în rădăcina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: “Așa să vă iubiți unii pe alți, cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan lV, 12). Fiul este trimis de Tatăl să descopere această iubire dumnezeiască, care este dăruire de sine pentru împlinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. “Fiul omului, spune Iisus, n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți” (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiască, nouă, a iubirii lui și pe care o descoperă crucea. Această slujire prin cruce a Domnului este mântuitoare. Sfântul Apostol Petru spune: “El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (I Petru II, 4). El, fără de păcat, poartă, suferă pentru păcate. Arhiereul Legii vechi, când aducea jertfa pentru păcat și împăcare, punea mâna pe capul victimei, punea păcatele asupra ei, pentru ispășire (Levitic IV, 4). În acest înțeles biblic Arhiereu1 legii noi, Iisus Hristos purta asupra Sa vinovăția noastră ca victimă, jertfă, ispășire. Spune și Sfântul Pavel: “Pe Cel ce n-a cunoscut păcat L-a făcut păcat pentru noi… ca noi să ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Însul” (II Cor. V, 21). “Cu răniile Lui v-ați vindecat”, adaugă Sfântul Petru. Cum te-ar putea mântui, purifica, sfinții cineva, fiind el însuși sub păcat? Cum te-ai putea vindeca înfuzându-ți-se un sânge bolnav? “Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?”, se întreabă Apostolul, și tot el răspunde: “Mulțumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. VII, 24, 25).
Fiul este trimis la “ai Săi din lume pe care i-a iubit până la capăt” (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire până la extrem, până la cruce. Dealtfel, aici se și descoperă ființa ultimă a iubirii. “Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decât că viața sa și-o pună pentru prietenii săi” spune Iisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esența jertfei, a crucii Domnului și rațiunea ei de a fi în același timp: iubirea. Și prin ea se împlinește și dreptatea dumnezeiască și sfințirea noastră. După cuvântul profetic al Psalmistului pe cruce: “Mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat” (Ps. 84, II).
Crucea Domnului este mai mult decât o ispășire a lui în locul nostru ca “locțiitor”, reprezentant al nostru. Prin însăși întruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieți. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viața noastră cu tot ce este al ei, cu nevoințele sau păcatul ei. Și nu este de conceput să iubești real fără să cunoști, să simți, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, încercările celorlalți, sau ceea ce, după Sfânta Scriptură numim: păcatul, suferința, moartea. Și cu cît înțelegi mai mult existentă viața, cu atât iubești și suferi mai mult. E de ajuns să gândim la părinții care suferă adesea sufletește pentru copii mai mult decât copiii lor înșiși, pentru că înțeleg și văd mai mult din propria lor cercare urmările răului. Conștiinței infinite a lui Iisus îi corespunde o iubire și o suferință nesfârșită pentru ai Săi care este Crucea.