Învățătura creștină despre activitate și odihnă

Foarte mulți creștini, precum și oameni din afara Bisericii se întreabă foarte des când trebuie să se odihnească sau să lucreze respectând învățătura creștină. Deseori, viața creștină a acestor credincioși se limitează doar la respectarea zilelor de sărbătoare prin a nu lucra, fără însă a avea o legătură cu viața duhovnicească folositoare mântuirii. De aceea, considerăm că se impune cunoașterea înțelesurilor pe care le au activitatea și odihna, munca și repausul din perspectiva învățăturii ortodoxe în folosul mântuirii noastre.
Munca este poruncă de la Dumnezeu
Omul a fost creat de Dumnezeu și așezat în rai primind de la Dumnezeu întâi porunca de a o lucra și a o păzi (Facere II, 15), pentru ca apoi să i se dea porunca morală de a nu mânca din pomul oprit. De aceea, viața sa, atât din punct de vedere biologic, cât și din punct de vedere spiritual, religios, și-a urmat cursul între cele două coordonate: activitatea și odihna; echilibrul dintre acestea puse în perspectiva legăturii cu Dumnezeu printr-o viață duhovnicească adecvată asigură premisele mântuirii.
În continuare, vom prezenta învățătura ortodoxă cu privire la activitate și odihnă.
Încă de la început trebuie să facem precizarea că omul este o ființă dihotomică: trup și suflet, prin trup fiind legat de lumea materială înconjurătoare, iar prin suflet fiind în legătură cu Dumnezeu care l-a creat prin starea de religiozitate. Activitatea omului cunoscută îndeobște sub aspectul de muncă este poruncă de la Dumnezeu și lege fundamentală a vieții omenești, existând odată cu omul.
a. Temeiuri scripturistice pentru activitatea omului ca muncă și odihnă
După cum am afirmat, omul a fost pus să lucreze grădina raiului. Munca nu apare numai după căderea omului în păcat, deci nu reprezintă blestemul rostit asupra omului (Facere III, 17-19), ci osteneala ce se adaugă la ea din două motive: natura își dă mai anevoie după cădere rodul ei, iar omul în starea de păcat, egoism sau lene simte munca mult mai grea. În esența ei, munca este privită împreună cu veselia atunci când este făcută cu hărnicie și credință în Dumnezeu (Isaia IX, 2). Activitatea omului ține de religiozitate și este o datorie față de Dumnezeu. Dar omul a primit de la Dumnezeu și rânduiala odihnei, în Vechiul Testament (Ieșire XX, 8 și 10) poruncind omului să sfințească această zi. Dumnezeu se dă pe sine ca pildă de muncă și odihnă pentru om. Activitatea are un dublu aspect: regulă religios-morală (prin împlinirea ei este cinstit Dumnezeu) și condiție de viață, căci prin ea se întreține viața (Pilde XII, 14), „cea mai scumpă comoară pentru om este munca” (Pilde XII, 27). Odihna fără activitate duhovnicească duce la lene, trândăvie – păcat capital. Omul harnic este prevăzător și chibzuit și valorifică odihna prin rugăciune și participare la Sfânta Liturghie. Omul harnic devine înțelept, iar cel leneș devine nebun. Hărnicia îmbracă pe om în virtute și în nume bun. Totodată, activitatea creștinului, munca sa, este o rugăciune continuă după principiul monastic: „Ora et labora” (Roagă-te și lucrează).
În Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos, prin pilda vieții și parabolele Sale, a arătat înalta apreciere pe care o acordă muncii, căci până la 30 de ani a fost teslar. El Însuși a spus: „Tatăl Meu până acum lucrează, și Eu lucrez” (Ioan V, 17; Ioan IX, 4). Activitatea creștinului trebuie să depășească munca propriu-zisă prin fapte ce i-ar putea aduce fericirea viitoare: a hrăni pe cel flămând, a îmbrăca pe cel gol, a cerceta pe cel bolnav, într-un cuvânt, faptele de ajutorare ale aproapelui (Matei XXV). Mai mult, Sfântul Apostol Pavel a legat munca de învățătura despre mântuire căci fiecare, din lucrarea mâinilor sale, să facă și milostenie, să dea celui care are nevoie (Efeseni IV, 28) și „să faceți fiecare ce are de făcut, și lucrați cu mâinile voastre precum v-am dat porunca” (I Tes. IV, 11). Odihna este folositoare pentru refacerea puterilor trupești după activitate, dar și de întărire a sufletului în legătura sa cu Dumnezeu prin rugăciune.
b. Temeiuri patristice
Sfinții Părinți ne îndeamnă la o activitate prin muncă, spre iubirea aproapelui, pentru ajutorarea celor lipsiți, dar prin ceea ce am obținut prin muncă cinstită. „Dacă faci pâine, ia pârga și dă-o după poruncă” (Didahia, cap. XII). Constituțiile apostolice îndeamnă la muncă și resping lenea (Cartea II, cap. 63). Sfântul Ioan Gură de Aur arată că munca este un factor de desăvârșire personală, căci ea curăță mintea de gânduri deșarte și ține mintea trează. Sfântul Vasile cel Mare, în cap. 37 al Regulilor monahale, consideră că munca este o poruncă divină: „vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Matei X, 10). Totodată, îndeamnă ca evlavia sa să nu fie un pretext spre lene, ci un îndemn la muncă întrucât muncim și din dragostea aproapelui, iar cel ce nu vrea să muncească, nici să nu mănânce. Lenea aduce viclenie, amintind de cel ce nu și-a sporit talantul prin muncă (Matei XXV, 26). Totodată, ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat și să muncim neîncetat, conform I Tes. V, 17 și II Tes. III, 8, „lucrând ziua și noaptea”.
Remediu pentru însănătoșirea percepției multor oameni afectați de criză
Prin urmare, înțelegem că activitatea creștinului depășește munca în înțelesul ei primar de obținere a hranei, transformându-se în posibilitatea de ajutorare a aproapelui și împlinirea astfel a poruncii iubirii aproapelui.
Odihna exprimă de fapt o stare care depășește refacerea trupească după o activitate, prin rugăciune și fapte de milostenie ce pun în valoare dărnicia și milostenia ca expresie a iubirii milostive a lui Dumnezeu revărsate asupra noastră.
Este important a înțelege că omul este o ființă spirituală în trup, că sufletul conduce trupul, iar activitatea și odihna sunt în legătură cu menirea omului de a fi exponent al întregii creații înaintea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, viața creștinului este un drum spre mântuire, o permanentă strădanie pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu prin lucrarea harică săvârșită în Biserică prin Sfintele Taine și ierurgii.
Munca onestă are un sens divin, un sens social (comunitar) și un sens personal, căci este manifestarea persoanei și instrumentul desăvârșirii ei. Activitatea omului în sens creștin este un factor de progres moral: alungă patimile, se canalizează spre un scop mântuitor și întărește virtuțile.
În contextul crizei economice și financiare actuale, activitatea creștinului se înscrie, prin hărnicie, în refacerea resurselor materiale. Prin viața duhovnicească și odihna activă prin rugăciune, filantropie și exercițiul virtuților, se angajează în vindecarea de criza spirituală a societății contemporane. Învățătura ortodoxă despre activitate și odihnă poate constitui astfel un remediu pentru însănătoșirea percepției multor oameni afectați de criză, de nesiguranța zilei de mâine și regăsirea lor în comuniunea cu Dumnezeu pe calea mântuirii.
Bibliografie orientativă:
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Ed. Inst. Biblic, București 2003; Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia 2003, Nicolae Mladin, mitr. Ardealului, Studii de Teologie Morală, Ed. Arh. Sibiu 1969; Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre viețuirea după Dumnezeu, Ed. Inst. Biblic, București 2005, Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic, București 2003; www.crestinortodox.ro, Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Învățătura creștină despre muncă.
(Pr. lect. univ. dr. Aurel MIHAI, sursa: Ziarul lumina)