Învățătura Bisericii Ortodoxe despre post (II)

Postul, ca abținere totală sau parțială de la anumite feluri de mâncare, pe o perioadă mai mică sau mai mare este o practică foarte veche. El este o poruncă divină pe care o găsim formulată chiar de la începutul creației când Dumnezeu se adresează primului om zicându-i: “Din toți pomii din răi să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit”. Aceasta îl îndreptățește pe Sfântul Vasile cel Mare să afirme că “postul este de aceeași vârstă cu omenirea, pentru ca el a fost legalizat în Paradis”. Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o în urma unui post de 40 de zile, reglementează în amănunt dispozițiile privitoare la post în Vechiul Testament, precizând mai ales timpul postirii. Astfel, este cunoscut postul din ziua curățirii sau ispășirii din ziua a zecea a lunii a șaptea, când sufletele trebuie smerite prin post. La acestea s-au adăugat alte posturi generale în diverse luni (a patra, a cincea, a șasea și a zecea). Toate aceste posturi erau de cate o singură zi. Cu vremea, evreii au ajuns să postească în fiecare lună câte o zi, iar cei mai zeloși (fariseii) cate două zile pe săptămână, luni și joi: „postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din tot ce câștig”. Vechiul Testament mai amintește și de posturi generale speciale, practicate și în diverse împrejurări triste din viața poporului evreu ori pentru înlăturarea unor pedepse divine. De asemenea, în Vechiul Testament se practică și postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 de zile, al lui Daniil în Babilon, de trei săptămâni, al regelui David, al pro¬orocului Ilie și al proorociței Ana. Atât posturile generale cât și cele particulare erau însoțite de acte de pocă-ință, postul urmărind smerenia în fața lui Dumnezeu și diminuarea pof¬telor trupești.
Postul trebuie însoțit de rugăciune, fiind un mijloc de luptă împotriva ispitelor diavolului
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a postit și El înainte de începutul activității Sale publice. După postul Său de 40 de zile, în pustiu, El a început propovăduirea, arătând strânsa corelație în procesul de desăvârșire morală. El a învățat și pe ucenicii Săi cum să postească, accentuând starea sufletească corespunzătoare acestui act care nu trebuie făcut de formă. De asemenea, El a arătat că postul trebuie în¬soțit de rugăciune, fiind un mijloc de luptă împotriva ispitelor diavolului. De altfel, în multe locuri din Noul Testa¬ment, postul este recomandat ca mijloc de îndreptare, de elevație spiri-tuală și de pocăință.
După exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, postul a fost practicat și de Sfinții Apostoli mai ales înainte de a începe lucrarea lor de propovăduire a Evangheliei. Au postit și au învățat și pe ucenicii și urmașii lor să practice postul unit cu rugăciunea. Etimologic, postul este definit ca o perioadă de timp care precede o sărbătoare. De asemenea acest termen se referă la înfrânarea sau abținerea totală de la mâncare și băutură pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă, practică întâlnită în multe religii ale lumii. „Chiar de la început, făcând Dumnezeu pe om l-a dat și 1-a predat în mâinile postului și ca unei mame iubitoare și ca unui dascăl iscusit i-a încredințat mântuirea lui “(Sfântul Vasile cel Mare). Postul este înfrânarea de la toate mâncărurile sau la caz de boală numai de unele, de asemenea și de băuturi și de toate cele lumești și de toate poftele rele. încă și pentru a ucide poftele trupului și a primi harul lui Dumnezeu.
Postul înțelepțește pe legiuitori; postul este bun talisman al sufletului
În Vechiul Testament întâlnim harul postirilor prin proorocul Isaia, care lepădând postul iudaic ne arată adevăratul post. De multe ori noi ne gândim cu tristețe la perioadele de post care se apropie „cel trist nu primește cunună, iar cel care suspină nu biruie”. Postul este metoda cea mai eficientă de a omorî păcatul ascuns în adâncul nostru. Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să alergăm cu bucurie la darul postului, unul nou și mereu în floare. Știm că Moise prin post s-a urcat pe munte, chiar dacă jos la poalele muntelui lăcomia la mâncare i-a înnebunit pe oameni să se închine idolilor: „poporul, spune Scriptura, s-a așezat să mănânce și să bea și s-a sculat să joace”. Dacă Moise n-ar fi fost înarmat cu postul, n-ar fi îndrăznit să se apropie, nici n-ar fi cutezat să intre în nor.
Prin post am primit poruncile scrise, iar „postul naște pe profeți, întărește pe cei puternici; postul înțelepțește pe legiuitori; postul este bun talisman al sufletului, tovarăș credincios al trupului, armă pentru luptători, loc de exercițiu pentru atleții credinței. Mai mult, chipul în care au trăit oamenii în rai este o imagine a postului, nu numai pentru că, ducând o viață îngerească, ajunseseră prin cumpătare la asemănarea cu îngerii, ci și pentru că nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele născocite mai târziu de om”.
Concluzie
După ce toate acestea sunt spuse, trebuie totuși să amintim că oricât de limitată ar fi postirea noastră, dacă este o postire adevărată, va conduce către ispită, slăbiciune, îndoială și tulburare. Altfel spus, va fi o adevărată luptă, și probabil că vom cădea de multe ori. Dar adevărata descoperire a vieții creștine ca luptă și nevoință reprezintă trăsătura esențială a postiri. O credință care nu a biruit îndoielile și ispita este rar o credință adevărată. Din păcate, în viața creștină nu este posibil nici un progres fără amara experiență a căderilor. Prea mulți încep postirea cu entuziasm și renunță după prima cădere. Dacă după ce am căzut și ne-am supus poftelor și patimilor noastre reluăm totul de la capăt și nu renunțăm indiferent de câte ori cădem mai devreme sau mai târziu, postirea noastră va purta roadele sale duhovnicești.
Să fii limitat și smerit, dar consecvent și serios
Între sfințenie și cinismul care ne trezește din orice iluzie se află marea și dumnezeiasca virtute a răbdării – răbdarea, mai întâi de toate, cu noi înșine. Nu există un drum mai scurt către sfințenie; pentru fiecare pas trebuie să facem un sacrificiu total. Așadar, este mai bine și mai sigur să începem de la un minimum – doar cu puțin peste posibilitățile noastre firești – și să creștem efortul nostru puțin câte puțin, decât să încercăm să sărim foarte sus la început și să ne rupem câteva oase când revenim pe pământ. Pe scurt: de la un post simbolic și nominal – postul ca obligație și obicei – trebuie să ne reîntoarcem la adevăratul post. Să fii limitat și smerit, dar consecvent și serios. Să cântărim onest capacitatea noastră duhovnicească și fizică și să acționăm ca atare – amintindu-ne, totuși, că nu există post, fără stârnirea acestei capacități, fără a introduce în viața noastră o dovadă dumnezeiască, cum că cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.
(sursa: www.foaienationala.ro)