Învățătorul – semănătorul luminii cărții

Sunt fapte, mai ales în copilărie, ale căror tâlcuri întregi le deslușești mai târziu, uneori la multă vreme după ce-au avut loc. Când se petrece acea înțelegere, se săvârșește un fel de iluminare sub revărsarea ciuturii soarelui acolo unde domnise un timp întunericul. Astfel de revelări, ce nu schimbă derularea în sine a unor episoade trăite, te duc în miezul sensurilor și te scot din ceea ce era doar părelnică reprezentare. Mă ridicasem băiețandru și cercam din toate puterile, atâtea câte existau la acea vârstă, să pricep mersul lumii. Mintea, ochii nu izbuteau să cuprindă toate înțelesurile în lăuntricitatea lor, dar mă prindeam de câte un fir și pe rotocoalele lui mă duceam să văd cum și în ce mod se rânduiește existența de curg într-un anume fel și într-o anumită albie clipele. Nu trecea zi lăsată de la Dumnezeu ca mama mea Georgeta, învățătoare, să nu ne vorbească de elevii ei, să ne povestească cu glasul plin de emoție despre o mică ispravă a unuia sau altuia, cum ar fi fost o reușită la un examen de admitere la liceu, ori chiar la facultate, neuitând să precizeze că aceștia se aflaseră într-o competiție cu cei din generația lor care absolviseră la târg, la Fălticeni, la școli cu renume. Era stăpânită de o satisfacție nemărginită, de parcă ar fi fost izbânda ei și a copiilor săi. Nu prea realizam atunci de ce o cutreiera atâta bucurie și de ce se mândrea. Știam, pentru că observam zilnic, că dedica multe ceasuri, jertfindu-se, cum mi-am dat seama după aceea, pregătirii sale și a elevilor care-i fuseseră încredințați spre formare. Voia cu tot dinadinsul să-i pornească bine în călătoria lor spre un rost bun. Munca ei la catedră nu se termina niciodată după orele de clasă. Fără de simbrie făcea cu ucenicii lecții suplimentare, ajutându-i să pătrundă temeinic cheia problemelor și exercițiilor din manuale. În prealabil nu cruța nici somnul ca la rândul ei să rezolve probleme grele. Mama era învățătoare și se modelase pentru cariera de dascăl în ambianța de rigoare și formație multilaterală a unei prestigioase școli normale, cea de la Botoșani. Acolo dobândise nu numai cunoștințe felurite, toate cele de folos unui învățător, ci i se insuflase credința că dascălul nu se poate rezuma în misiunea sa didactică doar la cadrul strict al predării materiilor din programa școlară. Ca să-și onoreze menirea, se cere să iubească copiii ca un părinte și să li se dăruiască cu toată ființa cât sunt în grija sa. Fără dogoarea dragostei părintești, împletită cu exigență, semințele nu vor rodi cum trebuie în frageda făptură. Aceasta fusese lecția primordială primită în școala normală. Avea să fie pravilă pentru zeci și zeci de generații de normaliști. Mama mea Georgeta o urma cu sfințenie.
Emoție
La sfârșitul deceniului al cincilea și începutul celui de al șaselea al veacului trecut avea loc generalizarea obligativității ciclului secundar. Apăreau în mediu rural pe lângă școlile primare și cele generale. Nu erau în toate satele profesori pentru disciplinele din programă. S-a apelat atunci la învățătorii cei mai experimentați ca să ocupe catedrele vacante. Mama a fost solicitată să predea la școala din Lămășeni, raionul Fălticeni, regiunea Suceava, matematica. A acceptat cu greutate, deși vădise la Normală aptitudini peste medie pentru acest obiect. Era conștientă că-și asumase o mare responsabilitate față de destinul unor copii care aveau dreptul să fie instruiți la fel de serios ca și cei de la oraș. S-a apucat să se pregătească fără preget acasă, în consultații cu cei mai buni profesori din Fălticeni, între care strălucitul și temutul domn Tincu, sau la cursuri de perfecționare. Multe nopți albe le-a consacrat studiului, pentru că nu concepea să-și neglijeze obligațiile domestice. S-a pus repede la punct și a ambiționat să lucreze suplimentar cu elevii săi, mai ales cu cei dornici, care erau și cei mai mulți. Aceștia i-au răsplătit munca și au trecut cu bine de competițiile de admitere la liceu și facultate. Unii dintre elevi au ajuns să predea chiar matematica. Aceste performanțe, generatoare de atâtea bucurii pentru mama mea, nu erau, așadar, rezultatul hazardului, ci al muncii perseverente, pasionante a dascălului și elevilor săi. Mama trăia emoțiile parcursului devenirii odată cu ei. Îi însoțea la examene, tremura așteptând rezultatele, se bucura sau se întrista de parcă ar fi fost vorba de propriile odrasle. Atunci îmi rămâneau oarecum străine mobilurile acestui comportament. Mi se părea că rupea ceva din ceea ce era al nostru, al meu și al surorii Angela. Peste ani mi-a fost clar de ce se purta mama așa. Abia atunci am înțeles că acest mod de a fi fusese caracteristic dintotdeauna dascălilor modelați în spirit haretian. Ei nu făceau ceva ieșit din comun, își onorau cu demnitate vocația, dăruind țării oamenii de care aceasta avea nevoie. Când toate începeau să-mi fie limpezi, citeam în altă cheie multe dintre momentele trecutului, ale căror semnificații nu fuseseră pe deplin descifrate la vremea respectivă. Elevii mamei erau într-un anume chip și copiii ei. Intraseră în viața sa, în familie. Aceștia, la rându-le, erau animați de simțăminte parcă filiale. Veneau la învățătoarea sau profesoara lor să împărtășească împreună izbânzile, eșecurile. Această trainică legătură sufletească își are temeiuri în zisa Domnului, cea a iubirii aproapelui ca pe tine însuți, și a reprezentat suportul atâtor biruințe în modelarea noilor generații în școala românească de-a lungul timpului. Această afecțiune de o factură specială n-a dispărut și joacă același rol benefic în plămădirea celor care bat la porțile vieții, dar parcă nu mai are pregnanța de odinioară. Pragmatismul lumii de azi nu poate făptui de unul singur ceea ce are de făptuit în absența iubirii, a solidarității imanente, care reprezintă pe mai departe coloane ale unui proces educativ solid, performant.
La toate aceste tâlcuiri am reflectat în ziua de 17 ianuarie 2019, zi în care se împlineau o sută de ani de la nașterea mamei mele Georgeta la Spitalul de la Mănăstirea Slatina din județul Baia.
Amintindu-mi de ea la ceas centenar mi-a trecut prin fața privirilor felul în care și-a plinit datoria la catedră și cântărind cu inima și mintea am cutezat cu smerenie să o așez în șirurile ce ilustrează marea galerie a dascălilor neamului nostru. De pilda lor e cred azi mare trebuință spre a rostui cum se cuvine actul sacerdotal al semănării luminii cărții mai ales în lumea satului românesc.
(Grigore Ilisei, Ziarul Lumina)