Învățăminte despre sfânta biserică

Biserica este așezământul sfânt și dumnezeiesc întemeiat de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea celor ce cred într-Însul și împlinesc poruncile cuprinse în Sfintele Evanghelii și în învățăturile sfinților apostoli. Biserica este comunitatea celor ce cred și mărturisesc pe Iisus Hristos cel mort și înviat a treia zi din morți, ca Dumnezeu, se unesc cu El prin Sfintele Taine din Biserica și împlinesc cuvântul dumnezeiesc prin fapte bune.
Biserica ortodoxă (Biserica dreptei credințe) este păstrătoarea învățăturii nealterate a Domnului Hristos cum ne-au transmis-o nouă apostolii și urmașii acestora. Biserica creștină, Trupul lui Hristos, întemeiată direct de Mântuitorul a devenit văzută în ziua Cincizecimii (a Rusaliilor) odată cu pogorârea Sfântului Duh, trimis de la Tatal în chip de limbi de foc peste sfinții apostoli care îndată după aceste misiune au întemeiat prima obște creștină în Ierusalim.
Biserica creștină este: Biserica luptătoare. Biserica luptătoare cuprinde pe fiii creștini aflați în viața care se luptă cu ispitele și păcatul, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu care trimite harul Său ca și prin efortul permanent al creștinului, acesta își curățește sufletul de întinare și îl face >. Creștinul este dator să lupte pentru câștigarea mântuirii (a Împărăției lui Dumnezeu), după cum ne spune însuși Domnul Hristos: > (Matei 11,12).
Biserica creștină este și: Biserica triumfătoare, Biserica triumfătoare cuprinde pe toți aceia care, luptând în viață pentru căpătarea mântuirii au trecut pragul vieții pământene, au primit dreapta răsplată pentru lupta lor. Biserica triumfătoare este cea nevăzută, spre ea tinde orice creștin.
Biserica mai este și lăcașul de închinare, > de la grecescul > cum numeau primii creștini locașul de adunare. Ea se construiește de obicei în formă de cruce sau de corabie (nava). În formă de cruce, pentru creștini, crucea este semnul biruinței, este altarul pe care s-a jertfit pentru noi Hristos. În formă de corabie, pentru că aceasta primește, ca oarecând corabia lui Noe, pe toți și îi poartă spre mântuire, având cârmaci nevăzut pe însuși Domnul Mântuitorul Iisus Hristos, iar văzuți pe preoții, urmașii apostolilor, iar pânzele sale fiind mișcate de suflarea Duhului care lucrează în Biserică (Fapte I, 8; X, 44; XVI, 6; XV, 28).
– Cunoașterea lui Dumnezeu
Dorul sufletului creștinesc de a-L cunoaște pe Dumnezeu s-a arătat din vremurile cele mai îndepărtate. Istoria religiilor, cu documentările sale arheologice, ne stau ele înseși mărturie. Scânteia divină din sufletul omului, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, își îndreptă continuu privirile în necunoscut, spre a-L afla, a-L cunoaște și a-L adora pe Dumnezeu. Conștiința religioasă din sufletul omului, pe care o avea de la creația divină, îl îndemnă pe acesta să caute pe Dumnezeu, precum avea să explice mai târziu Sfântul Apostol Pavel: „Păgânii, cari nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia neavând lege, își sunt lor lege, cum arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor…”.
Natura universului ce-l înconjură pe om îi umplea sufletul de admirație, dar fără să-l poată descoperi și cunoaște pe marele Creator al acestei lumi. Astfel s-a putut petrece marele fenomen, descris cu multă înțelepciune de Sfântul Vasile cel Mare, care scria în prima Omilie a Hexaimeronului, despre crearea lumii și a omului în cele șase zile, afirmând: „Universul este învățătura sufletelor raționale și școala științei dumnezeiești, priveliștea ființelor ce se văd și se mișcă, călăuzește ca și cu o mână sufletul omului către contemplarea Celui ce nu se vede”. Universul este însă prea mare și deosebit în elementele sale, spre a-L putea descoperi pe Creatorul lor. Omul rămâne constrâns în contemplarea lui Dumnezeu, împins de ceea ce vede în afară, în univers, și de aceea ce simțea că trăiește în sufletul său și-l răscolește, precum avea să conchidă mai târziu marele filozof Kant: „Cerul plin de stele și conștiința morală din om umplu sufletul omului de admirație”.
Recunoașterea esenței spirituale a dumnezeirii, nu putea să o priceapă omul, nici cu văzul, nici cu rațiunea sa, precum avea să ne explice Sfântul Grigorie Teologul în cuvântarea a doua despre Dumnezeu, în care arată cum unii oameni au adorat soarele, alții luna, alții mulțimea stelelor, alții cerul în întregimea lui, atribuindu-le acestora conducerea universului. Alții o atribuiau stihiilor lumii acesteia, care ajută la susținerea vieții, precum sunt: pământul, apa, cerul, focul și altele. Iar alții au adorat cele mai frumoase lucruri pe care le vedeau, – în puterea și frumusețea trupului omenesc, ajungând la plăsmuiri ale mâinilor omenești, ca statui și alte închipuiri, pentru a crea mituri, pe care se sprijineau propriile lor rătăciri. (www.crestnismortodox. ro)