Învățăm să ne rugăm

Poate una dintre cele mai mari comori ale Bisericii Ortodoxe este Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus și întreaga învățătură despre ea. Cei care au citit „Călătoriile unui pelerin“ sau „Pelerinul rus“ cunosc aceste expresii. Este vorba de o rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul“, care, repetată constant, are ca scop aducerea noastră într-o stare de pace și liniște și care culminează în cel mai fericit caz cu împărtășirea de lumina dumnezeiască, aceea pe care au văzut-o și simțit-o Apostolii Petru, Iacob și Ioan pe muntele Taborului, când Mântuitorul S-a schimbat la Față. Atunci, în sec. al XIV-lea, pe când trăia Sfântul Grigorie Palama, viitor arhiepiscop al Tesalonicului și mare nevoitor la Athos, căruia îi este dedicată duminica a doua din post, s-a iscat o mare neînțelegere cu privire la un astfel de mod de a ne ruga și mai ales cu privire la rezultatele lui, datorită implicațiilor dogmatice ce le presupunea. Nu intru în amănunte, dar vă spun că sfântul a ieșit învingător din aceste dispute. Problema este cum mai facem noi astăzi să ajungem la astfel de bucurii și împliniri sufletești cu ajutorul rugăciunii? Și încă, cum să facem să împlinim porunca Evangheliei de a ne ruga neîncetat? Lucrurile nu sunt chiar ușoare, dar măcar să nu le complicăm și mai tare.
De obicei, noi, cei din lume cum zicem adesea, lăsăm cele mistice sau prea duhovnicești celor din mănăstiri sau din pustiuri, considerând că formalitățile pe care le împlinim zilnic ne sunt suficiente pentru ca Dumnezeu să ne declare vrednici de minunata Sa împărăție. Ne mai căinăm de formă pentru cele câteva păcate făcute atât de stângaci și plecăm țopăind cu dezlegarea preotului răsunându-ne în urechi, mulțumiți că ne mai putem împărtăși încă o dată. Astea sunt lucrurile la vedere, suntem în grafic, în ordine, în ceea ce ține de împlinirea obligațiilor noastre religioase.
Dar oare numai atât să fie? În ceea ce privește rugăciunea, nu cred… Dacă ar fi să vorbim despre rugăciune la modul școlăresc, ar fi multe de spus, de împărțit, de analizat și catalogat. Eu nu mi-am propus decât să mă refer la câteva gânduri despre rugăciune, în special la aspectul acesta, mai practic.
Suntem într-o fugă continuă, nu mai avem timp, nici răbdare, și când la colțul străzii ne mai așteaptă o tarabă plină cu cărticele cu tot felul de rugăciuni, talismane, brâie și vise ale Maicii Domnului (să-mi fie iertată exprimarea, dar așa este), acatiste ale sfinților știuți și neștiuți, mantre încreștinate și altele, te întrebi oare cu ce ar trebui să începi. Și, cel mai adesea se întâmplă să le lași toate baltă și s-o amâni pe altă dată. Ar trebui să ne dăm seama că rugăciunea este lucrul cel mai spontan și firesc pe care ar trebui să-l facă omul. Și, mai mult, că rugăciunea trebuie să fim noi înșine, felul nostru de a fi și purtarea noastră.
Rugăciunea, înainte de a ne face să ne întâlnim cu Dumnezeu, înainte de a ne aduce la conștiința legăturii cu Dumnezeu, ne provoacă întâlnirea cu noi înșine
Suntem foarte ocupați, câteodată poate neputincioși, unii dintre noi, și dacă am ține cont de câte ni se cer, multe la prima vedere, demonul îndoielii ne aruncă o săgeată care pare să fie justificată, aceea că oricât ne-am strădui tot n-o să împlinim totul. Dar, oare, asta se cere? Să fim cititori conștiincioși ai unor texte care de multe ori nici nu au legătură cu viața noastră?! Nu cumva am înțeles greșit? Mântuitorul ne vorbea de o scurtă rugăciune cu șapte versete și aceea doar ca model; noi însă am făcut din ele biblioteci întregi. Nu spun că o anumită disciplină și o anumită regulă nu trebuie împlinită, așa cum recomandăm noi, să ne rugăm seara și dimineața, înainte și după masă. Dar lucrurile trebuie să aibă o continuitate, o prelungire și dincolo de tiparul acesta îngust; noi suntem oameni nu numai când ne culcăm și ne sculăm, nici numai când mâncăm. E vorba mai degrabă de căutarea păcii și liniștii în viața noastră; de a ne armoniza viața cu felul dumnezeiesc de a fi, fără a considera că exagerăm în vreun fel, pentru că pentru asta am fost creați. Rugăciunea este felul nostru firesc de a comunica cu Creatorul; este legătura noastră ombilicală cu Cel ce ne-a dat viață. Este felul nostru de a ne cunoaște și de a ne hrăni permanent, nu numai cu iasca trupului, dar și cu nectarul sufletului.
Rugăciunea neîncetată nu trebuie înțeleasă ca o simplă repetare continuă a unei formule, ci mai degrabă ca o stare de rugăciune; conștiința permanentă a prezenței lui Dumnezeu, conștiință din care izvorăște, în mod necesar, preamărirea Lui.
Numai la rugăciune putem ști în ce relație suntem cu Dumnezeu și ce legătură avem cu oamenii. În rugăciune ne apar fel de fel de gânduri care arată de fapt cine suntem și cam pe unde suntem. Rugăciunea, înainte de a ne face să ne întâlnim cu Dumnezeu, înainte de a ne aduce la conștiința legăturii cu Dumnezeu, ne provoacă întâlnirea cu noi înșine, ne descoperă pe noi nouă înșine. Și cum ne descoperă? Răscolește adâncurile sufletului nostru.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, în dialogul dintre un bătrân și un frate, a răspuns la întrebarea: „Cum Sfântul Apostol Pavel, care avea atâtea griji pentru a propovădui și pentru a ajuta Bisericile, recomandă totuși «să vă rugați neîncetat»; se ruga el neîncetat?“. Și Sfântul Maxim Mărturisitorul, răspunzând la această întrebare, nu spune că Sfântul Apostol Pavel zicea mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul“, ci spune altceva. Zice că: „rugăciunea neîncetată este să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste și cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu și să te încrezi în El, în orice ai face și ți s-ar întâmpla“. Acesta este răspunsul Sfântului Maxim Mărturisitorul, din care înțelegem că, de fapt, rugăciunea nu e o simplă repetare a unei formule, ci este o atitudine a noastră, o angajare spre slujirea lui Dumnezeu, să simți că ești lipit de Dumnezeu cu gândurile tale, să simți că atârni de El, să ai nădejde în El și să te încrezi în Dumnezeu, și, atunci, această stare sufletească ți se primește de Dumnezeu ca o rugăciune.
(Ziarul Lumina)