Inutilitate și-atât

Anii trec, ne copleșesc mereu alte îngrijorări și noi tristeți, bucuriile-s tot mai puține, așa că nu prea avem timp și disponibilități de investit în necesara reevaluare a unor evenimente care, la vremea lor, au făcut valuri și au stârnit dispute. Aproape s-a uitat că, în urmă cu 15 ani, Băsescu investea Comisia Tismăneanu cu o misie de aparent ecarisaj moral, social, politic: condamnarea comunismului. Mult zgomot pentru nimic!
Raportul a fost însușit și prezentat public de către prezidentul României (în vacarmul vadimist de rigoare), după care au început să apară reacții diametral opuse, de la acceptare deplină la contestare vehementă. Distanțarea în timp ne-ar îngădui acum o privire ceva mai calmă și mai așezată. De ce atât de târziu? Simplu, în momentul cu pricina, după cum scria cineva, „a critica Raportul însemna, implicit, a nega crimele comunismului și, pe cale de consecință, a cădea sub incidența dreptului penal.”
Contestatarii au început prin a remarca mai întâi tonul imperativ al unui document care înfierează fără a se osteni să demonstreze, încercând să lase impresia unui „dixit” suveran, obligatoriu de acceptat ca exprimând adevărul absolut. Orice urmă de îndoială ar fi semnul unei culpabilități condamnabile; cum spunea Lenin, ori cu noi, ori împotriva noastră, cale de mijloc nu există! După ce starea de emoție vegheată de SPP s-a mai… flexibilizat (!), am așezat și noi, prin 2009, în această rubrică două întrebări, dintre care prima, referitoare la legitimitatea obiectului cercetării, precum și intitularea Raportului, n-a primit vreun răspuns nici până azi: comunismul fiind o utopie și utopiile rodind doar în raftul bibliotecii, ce rost poate avea înfierarea unei… fantoșe? Condamnabile au fost și rămân regimurile comuniste, asta-i altceva! Nu comunismul în sine, care niciodată în lume n-a existat și niciodată nu va exista de facto. A funcționat doar ca paravan-lozincă în spatele căruia s-au ascuns dictaturi de clan. Luat cuvânt cu cuvânt, potrivit definiției, ideologiei, principiilor, comunismului în sine îi este și-i va fi imposibil pe vecie să pogoare din abstractul marxist în concretul lumii noastre.
„România comunistă” este o formulă validată de uz și ivită din necesități ale comodității de vorbire (cum altfel să-i spui?), dar pentru a fi comunistă, fiecare trăitor al ei trebuia să primească… totul după necesități (!), ar fi dispărut diferența dintre sat și oraș, dintre munca fizică și munca intelectuală etc., etc., etc., la anul și la mulți ani! Așadar: condamnabile au fost și rămân regimurile comuniste. A doua întrebare se referea la legitimitatea atribuirii șefiei Comisiei lui V. Tismăneanu. Aici, opinia aproape unanimă a fost că Băsescu a gafat enorm: cum să-i încredințezi condamnarea comunismului celui care, incredibil, a condamnat ferm… capitalismul („Orânduirea capitalistă și-a încheiat misiunea istorică și trebuie să facă loc noii orânduiri sociale în stare să asigure progresul rapid al tuturor popoarelor, realizarea unei lumi mai drepte. Această misiune istorică revine orânduirii socialiste” – în Dicționarul politic pentru tineret, ed. Politică, 1897, pag.63)?
Întrebarea se pune și-n cartea „Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău. De ce în Basarabia și nu în România? Fiindcă, explică autorii, nici o editură românească nu s-a încumetat s-o publice! Chiar și numai acest fapt vorbește de la sine despre nedemocratica încercare de impunere a unui document scris la comandă politică. 13 autori, majoritatea tineri, dar cu condei exersat, își autoîngăduie gestul examinării critice, fără „ira et studio”, ajungând la concluzia pe care o rezuma Dumitru Micu: „O scriere născută din fanatism n-are cum să fie o operă științifică. Fatalmente, ea substituie analizei obiective – pledoaria, demonstrației plauzibile – oratoria patetică. Ea nu judecă liniștit, ci se lansează în pledoarii, nu descrie imparțial realități, ci lansează acuzații, nu explică, ci stigmatizează.”
Păcatul capital al Raportului este erijarea în deținerea adevărului absolut și eșuarea într-un „discurs anticomunist standard și grosier”, care-l preschimbă într-un soi de „învățământ de partid à rebours, menit să-i convingă „pe anticomuniștii fervenți, dar numai pe ei.” Nimic nu se reproșează României antebelice, nimic din ceea ce „s-a realizat incontestabil” în socialism nu se recunoaște. Războiul, ocupația sovietică, abandonul de la Yalta, dominația Moscovei, mentalitățile noastre balcanice, n-au nici o relevanță și nu explică nimic: comunismul românesc a fost și a rămas unic responsabil, până și de infectarea copiilor cu HIV! Nu știu dacă susținătorii Raportului n-ar fi îndreptățiți să amendeze la rândul lor prestația celor 13 critici, întorcându-le suspiciunea că „nu judecă liniștit” și că pornesc de la ideea preconcepută a condamnării… condamnării.
Cititorul obiectiv și nefanatizat poate, însă, discerne cu ușurință și valida (sau nu) pagină cu pagină aserțiunile severe puse în circulație de „Iluzia anticomunismului”. În ceea ce ne privește, înainte de orice alte considerații, ne luăm îngăduința să reproșăm „Raportului Tismăneanu” ca gest politic, deplina sa… inutilitate. Asta-i tot.