Încă o raită prin teancul de hârtii uitate, pierdute, regăsite. În iarna lui 1988, Teatrul Național din Iași a obținut nesperata aprobare de a participa cu o serie de spectacole la Chișinău, prezentând una dintre cele două piese ale lui Ion Druță aflate pe afișul curent al stagiunii ieșene. Druță, pe atunci scriitor-simbol al renașterii naționale (acum, de-a dreptul românofob!), împlinea 60 de ani. Sărbătorirea supradimensionată a aniversării ascundea de fapt, în conștiința unei bune părți a intelectualității moldave, strigătul înăbușit și reținut „noi suntem români!”. Greu de imaginat astăzi amploarea semnificațiilor și încărcătura de emoții ce le implica (și pentru gazde, și pentru oaspeți) prezența unui teatru din România în Chișinăul acelor ani; dimineața, găseam buchete de flori agățate de barele, oglinzile, mânerele matusalemicului nostru autobuz Fiat, iar sala mare a Operei a fost mereu plină-ochi.
Considerând că unicitatea momentului merită o consemnare, de ce nu, chiar pentru viitorime, am rugat-o pe secretara literară a Teatrului Național, Mariana Codruț, să noteze pas cu pas cele ce urmau să se petreacă în capitala unei Basarabii amenințător zguduită de frământările mișcării naționale identitare. Am regăsit filele abia acum, după mai bine de un deceniu în care multe speranțe s-au stins și energiile par a fi ostenit. Mai dezinhibați decât noi (!), basarabenii practicau curent dialogul public cu realizatorii spectacolelor, drept pentru care, în sala mare „Prietenia”, am fost supuși unui tir de întrebări cu siguranță atent urmărite de securiștii lor, la care a trebuit să improvizăm răspunsuri monitorizate la fel de atent de… securiștii noștri. Nu prea era de joacă: Basarabia, republică unională în componența unei URSS ce nu dădea semne de dezmembrare, acordase puteri suplimentare Ministerului Securității, iar la noi se apropia deznodământul din decembrie 1989, așa că „organele” de dincolo și de dincoace de Prut se aflau în perpetuă stare de alertă.
Prima întrebare venită din sală avertiza că n-o să avem parte de un dialog neangajant, convențional și de suprafață: „Cum de nu aveți nevoie de translator?” Poftim de răspunde! Astăzi, nimic n-ar fi mai simplu; atunci, sinceritatea deplină putea fi primejdioasă pentru ambele părți, așa că, potrivit celor notate de Mariana, am făcut-o pe niznaiul: „Sunt filolog și am talent la limbi străine.” Îmi amintesc murmurul, chicotelile, apoi hohotele sălii – toată lumea a înțeles ceea ce era de înțeles. Altă întrebare… cu „fitil”: „De ce poezia română nu exprimă adevărul vieții de zi cu zi?” Teoretic, formularea mustrătoare putea fi discutată și amendată; practic, se dorea mai degrabă o replică „cu mantinelă”, valabilă și pentru starea poeziei moldave de peste Prut. Nu-s sigur că am oferit răspunsul cel mai potrivit. Iată-l, cum a fost notat atunci: „Poezia trebuie să fie rezonantă și la suferințele, și la bucuriile unui popor. Nu prezintă nici o importanță poezia festivistă, de ocazie, ci adevărata poezie română, pe care o scriu…” (urma o listă începută cu Ion Alexandru și Nichita Stănescu). A treia întrebare: „Cum s-ar putea realiza un contact cultural mai strâns între România și Republica Moldovenească?” Mulți dintre cei aflați în sală (Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Gh. Vodă, Ion Hadârcă, Valeriu Matei, Ion Vatamaniuc, Vladimir Beșleagă ș.a.) știau foarte bine că tentativele de apropiere culturală proveneau mai degrabă dinspre Chișinău decât de la București și se îngropau definitiv odată ajunse la Ministerul Suzănicăi Gâdea (am reprodus cândva, la această rubrică, textul uni proiect de acord pritocit cu ministrul Culturii, Ion Cușnir, și ornat cu o ștampilă de tip sovietic, cât o șapcă de polițist; așa cum s-a pronosticat la Chișinău, așa s-a întâmplat – nici o reacție din partea Bucureștiului!)… Întâlnirea a durat aproape două ore; n-avem spațiu să reproducem întreaga serie de întrebări venite de la un public mai ales tânăr, care s-a străduit să ni le trimită pe bilețele scrise chinuit cu alfabetul latin. Fiecare misivă devenind astfel un ecoul unui strigăt subînțeles: „Noi suntem români!”
