Întrebări

Suceveanul Călin Ciobotari, unul dintre cei mai respectați (ba chiar și simpatizați!) gazetari ieșeni își permite să fie impardonabil de tânăr: când vedea lumina zilei undeva, prin Bucovina, sus-semnatul era directorul Teatrului Național din Iași. Instituție pe care, după ce am condus-o 11 ani, abia acum, la bătrânețe, încep s-o înțeleg până la capăt datorită… și lui Ciobotari: a avut buna idee de a intervieva 11 actori-seniori, dar, mai ales, tăria-n cuget și-n simțiri să-și ducă inițiativa până la capăt. Ajunși la vârsta senectuții, maeștrii scenei ieșene se confesează eliberați de grija deranjului ce l-ar putea provoca opiniile prea slobod exprimate: nu-i mai pot paște represaliile direcțiunii, persecuțiile regizorale, complotul criticii… cât despre reacția colegilor, aproape că nu mai contează, fiindcă geografia simpatiilor și antipatiilor reciproce s-a hotărnicit de mult și definitiv.
Călin Ciobotari știe să-i incite și să-i determine să se confeseze cum niciodată n-au făcut-o – fie și pentru simplul motiv că mai nimeni n-a catadixit, până acum, să-i întrebe de sănătate (a lor și a instituției), nebănuind că actorul, om de vază al cetății, are destule de spus în afara și dincolo de replicile rolului. Opul („O istorie dialogată a Teatrului Național din Iași”) se așează confortabil în raftul din ce în ce mai plin rezervat cărții de teatru, spre a ilustra încă o dată un paradox: fenomenul în sine, spectacolul adică, este tot mai neglijat de presă și… tot mai interesant pentru edituri. Citind confesiunile echipei celor 11 mohicani, discret și inteligent arbitrați de tânărul gazetar, descoperi o lume în care ideile, trăirile, angoasele, ambițiile, freamătă la limita punctului de fierbere și orice tentativă de ridicare a capacului oalei lui Papin-Ciobotari e de-ajuns pentru ca eboluțiunea să dea vijelios pe dinafară trâmbe de vapori când neutri, când vezicanți, ilarianți, euforizanți.
De remarcat mai întâi zăcământul de informație în stare gemă, pentru întâia oară pus în exploatare, să-i zic astfel, industrială: nicăieri nu vei găsi adunate la un loc atâtea date despre școlirea actorului român, despre primii pași în lumina reflectoarelor, atâtea lucruri neștiute (nespuse fiind încă), apte să contribuie la conturarea mai exactă a portretelor înaintașilor, atâta zaț de orgoliu sublimat, ici-colo, în gesturi de neașteptată generozitate, atâta observație lucidă și amănunțită asupra unui univers pe dinafară poleit și, pe dinăuntru, maculat adesea de invidie și ranchiună. Nevinovatele întrebări cu fitil inclus strecurate abil de autorul interviurilor atestă o anume știință a incitării, de superioară extracție, datorată, desigur, și școlirii pe băncile Facultății de Filosofie. Acum, Ciobotari este din nou student: la teatrologie. Mi-ar fi plăcut să-l am partener de dialog pe vremea când țineam, la aceeași Academie de Arte, cursul „curente filosofice contemporane” și când încercam să vorbesc despre Neotomism unui amfiteatru ce n-auzise de Toma d’Aquino. N-a fost să fie: a trebuit s-o întorc mai întâi pe istoria elementară a filosofiei. Prestigioasa disciplină avea să tenteze, mai târziu, actorimea ieșeană, unii simțind nevoia să-și adauge nu numaidecât o diplomă, cât un spor al capacității de analiză, înțelegere, sinteză.
Alt bucovinean, prof. Ilie Grămadă, doctor în teologie și, apoi, profesor universitar de… marxism, este evocat aproape de fiecare intervievat, directoratul lui fiind apreciat, pe bună dreptate, la superlativ. Sigur că au acționat, la vremea lui, circumstanțele unui dezgheț repede re-congelat și că statul susținea impecabil (material) teatrele românești, dar prof. Grămadă are evident meritul practicării insistenței blajine și tenace, cu ajutorul căreia a izbutit gesturi repertoriale memorabile și recuperări umane de-a dreptul incredibile. Ciudat, dar starea materială a Naționalului nu pare să fi trezit boare de interes actorilor intervievați: nici unul nu-și amintește de perioada crâncenă a auto-finanțării, când statul a pretins Teatrului să-și câștige singur paralele pentru lefuri, montări, utilități ș.a.m.d. Absurd: ca să se realizeze auto-finanțarea (prețul biletului era fixat de guvern – cât costa un ou – repertoriul era stabilit de Minister, cenzura și „îndrumările” sufocau orice urmă de inițiativă înoitoare…) la Naționalul ieșean publicul ar fi trebuit să cumpere bilet și să intre non-stop, 24 de ore din 24, pe o ușă, ieșind imediat pe cealaltă, ca la mausoleul lui Lenin.
Simțindu-se, probabil, la Iași ocrotiți, se vede că actorii nu și-au bătut prea mult capul cu mizilicuri administrative. Închipuiți-vă ce s-ar întâmpla astăzi într-o situație asemănătoare! În fine, înainte de a încheia (deocamdată, fiindcă, probabil, voi reveni) i-aș sugera lui Călin Ciobotari o întrebare pentru viitoarele interviuri: de ce prima hotărâre a Comitetului Revoluționar din Teatru (din care, desigur, directorul n-a fost invitat să facă parte) a fost desființarea Secției de la Suceava? Chiar așa: de ce?