Virtuțile
Virtuțile sunt patrimoniul moral al omului. Ele îl ajută să se comporte bine în orice circumstanță, adică să-l facă bun în sensul cel mai adevărat și complet.
Nici un om nu se naște bun sau rău, după cum nu se naște medic sau manufacturier, dar de la natură primește capacitatea să devină. Avem îndatorirea să devenim virtuoși adică buni și în sens real, aceasta trebuie să fie o preocupare a tuturor pentru că toți trebuie să caute să se înnobileze din punct de vedere moral. Nu există altă posibilitate: ori devenim mai buni ori mai răi Aceasta însemnează că omul ori dobândește virtuțile ori se abandonează influenței viciilor.
Omul poate să aleagă
Omul se găsește în fața unei răscruci: nu poate să nu aleagă. Dacă alege binele, se îmbunătățește; în caz contrariu se înrăiește. De exemplu, cel care își propune să fie măsurat la mâncare astăzi, mâine, etc., devine sobru și liber de atracțiile mâncării. Dimpotrivă, cel care este nestăpânit, astăzi, mâine, etc., devine vicios și sclavul impulsurilor momentului.
Omul virtuos este o persoană cu adevărat liberă. Fumătorul înrăit este subjugat de fum, băutorul nu este o persoană capabilă să aleagă în materie de băuturi alcoolice, drogatul este o persoană înlănțuită. Toți sunt exemple de sclavie.
Dobândirea virtuților este unicul drum pentru a fi cu adevărat liberi, maturi, stăpâni ai propriilor acțiuni. Se înțelege astfel importanța vitală a poruncii lui Isus: „Fiți desăvârșiți precum desăvârșit este Tatăl vostru cel din ceruri”(Mt.5,48). Aceasta însemnează: să fiți virtuoși, adică buni, să fiți împlinitori ai binelui imitând pe Tatăl vostru din ceruri.
Ce este virtutea?
Virtutea este o obișnuință bună care-l face pe om capabil să împlinească binele în mod ușor și meritoriu.
Cum se împart virtuțile?
Distincția fundamentală este aceea între virtuți dobândite, adică dobândite prin efortul nostru prin repetarea faptelor bune, și virtuți infuze (înnăscute), adică primite în dar de la Dumnezeu împreună cu harul sfințitor.
Care sunt principalele virtuți dobândite?
Virtuțile dobândite, numite și virtuți morale, se grupează în jurul a patru virtuți fundamentale, zise cardinale, care sunt prudența, dreptatea, tăria și temperanța (cumpătarea).
Ce este prudența?
Prudența este acea virtute care ne dispune să înțelegem în orice împrejurare ceea ce este drept să facem.
Ce este dreptatea?
Dreptatea este hotărârea fermă de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine.
Ce este tăria?
Tăria este consecvența în a urma binele și capacitatea de a depăși obstacolele care i se opun.
E posibil să facem binele fără virtuți?
Fără virtuți omul poate să împlinească unele acțiuni bune, dacă vrea, dar de cele mai multe ori o poate face doar cu oboseală și efort, de aceea nu poate fi constant în bine.
Care sunt principalele virtuți infuze?
Principalele virtuți infuze sunt credința, speranța și dragostea, care-și iau numele de virtuți teologale pentru că se referă direct la Dumnezeu.
Ce înseamnă speranța?
Speranța este acea virtute teologală datorită căreia dorim și așteptăm viața veșnică pe care Dumnezeu ne-a promis-o, și ajutoarele necesare pentru a o obține.
Pe ce anume se fundamentează speranța noastră?
Speranța noastră se fondează pe milostivirea lui Dumnezeu și pe meritele lui Iisus Hristos, Mântuitorul Nostru.
Ce este caritatea?
Caritatea este acea virtute teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva, El fiind Bunătate infinită care ne cheamă să participăm la propria sa viață prin intermediul harului și să iubim pe aproapele ca pe noi înșine pentru dragostea lui Dumnezeu.
În ce măsură trebuie sa-L iubim pe Dumnezeu?
Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și cu toată puterea, adică iubirea noastră față de El trebuie să fie nemăsurată.
Există un grad minim al carității?
Caritatea pretinde ca sarcină minimă să fim dispuși a renunța la orice bine creat pentru a nu ofensa pe Dumnezeu cu păcatul mortal.
Caritatea poate să ajungă la perfecțiune în viața aceasta?
Se spune că în această viață caritatea este perfectă atunci când sunt excluse nu numai păcatele mortale, ci și tot ceea ce ne poate împiedica să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima.
Care sunt fericirile evanghelice?
Fericirile evanghelice proclamate de Iisus în discursul de pe munte (Mr.5,3-10) sunt:
Fericiți cei săraci cu spiritul că a lor este împărăția cerurilor;
Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia;
Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul;
Fericiți, cei ce flămânzesc și însetează de dreptate că aceia se vor sătura;
Fericiți cei milostivi, că aceia milă vor afla;
Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu;
Fericiți făcătorii de pace că aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema;
Fericiți cei asupriți pentru dreptate, că a acelora este împărăția cerurilor;
Fericiți sunteți când vă vor batjocori și vă vor prigoni și mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, pentru mine;
Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.
La cine se extinde virtutea carității?
Virtutea carității se îndreaptă mai întâi asupra lui Dumnezeu, dar apoi se extinde și la noi înșine și la aproapele nostru, adică la toți oamenii în mod nediferențiat cât și la îngerii din cer.
Trebuie să-i iubim și pe dușmani?
Trebuie să-i iubim chiar și pe dușmani pentru că Dumnezeu ii iubește și dorește să fie mântuiți. De aici rezultă necesar ca atitudine minimă să nu-i excludem de la acele semne ale bunei educații, pe care o arătăm în general tuturor oamenilor. (pr. Ioan Mitrofan, sursa: www.profamilia.ro )