Întrebări și răspunsuri asupra unor aspecte din viața creștină

– (extras din „Convorbiri duhovniceștii” 1988)
Părintele Ioan Mihalțan, în calitate de lector și duhovnic la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, este unul dintre cei mai iubiți profesori în rândul studenților. Și aceasta pentru că are o bogată experiență pastorală, de aproape 40 de ani, și pentru că discută sincer, deschis și imparțial toate problemele spirituale și sociale legate de preoție și de viață. Paroh în satul natal Ohaba din județul Alba din anii tinereții, Părintele Profesor Ioan Mihalțan a dobândit de la Dumnezeu mult tact și practică pastoral-misionară. De aceea, când vorbește studenților, toți îl ascultă cu interes și îi cer sfaturi pentru înalta misiune a preoției.
Părintele Ioanichie Bălan:
– Ce înțelegem prin persoană, în sens creștin?
Părintele Ioan Mihalțan: – De la început, ne întâlnim cu o mare taină în privința persoanei. Doctorul Alexis Carrel o numește „ființa necunoscută”.
Paul Evdokimov susține că în ceea ce privește cunoașterea persoanei, Părinții deșertului au avut o cunoaștere mai adâncă decât psihologii moderni prin faptul că înțelegeau persoana umană nu străină de harul lui Dum¬nezeu și ispitele diavolului, ci o înțelegeau mult mai integral. Câteva trăsături ale persoanei a punctat și Vladimir Losski. Și el ajunge la concluzia că persoana este o mare taină și că este cunoscută mai bine de Cel ce a zis: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. Astfel, omul este icoana lui Dumnezeu pe pământ.
Fiind vorba de persoană, gândul ne duce și la persoanele Prea Sfintei Treimi, „Cea deoființă și nedespărțită”. Dacă persoanele umane, de multe ori, dovedesc nestatornicie pe calea mântuirii, persoanele Prea Sfintei Treimi rămân veșnic ceea ce au fost, sunt și vor fi – invincibile în fața oricăror ispite diavolești. Această realitate a fost pentru mine, pe cărările vieții, pline de nenumărate ispite, cel mai mare punct de sprijin. Mi-au căzut așa de bine numiri date Sfintei Treimi că: „invincibila Treime, frumoasa Treime, purtătoare de grijă Treime”.
Revenind la persoana umană, am avut mulțumirea sufletească pen¬tru faptul că am găsit și în ea un punct de sprijin privind „Chipul lui Dumnezeu în om”, ca fundament al persoanei și în strânsă legătură cu Sfânta Treime, chip care nu poate fi distrus „chiar dacă uneori este greu rănit”, după cum afirmă sfinții Părinți. De la această realitate a chipului se poate porni orice dialog între Biserici și chiar între marile religii.
Acest chip al lui Dumnezeu în om când s-a rănit, a stârnit râvna iubi¬toare a Prea Sfintei Treimi pentru restaurarea lui prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care, după ce ne-a îndumnezeit firea omenească, S-a înălțat cu ea în sânul Prea Sfintei Treimi. Datorită acestui fapt s-a transformat componenta Sfintei Treimi, devenind ceea ce nu a fost și luând ceea ce nu avea, după învățătura cărților de cult ale Bisericii noastre. Astfel, se poate spune, pe bună dreptate, privitor la valoarea omului, că el este un „altar” la care se cade să slujim cu multă cinstire și jertfelnicie, după cum de fapt îl numește și Sfântul Ioan Gură de Aur.
– Ce înțelegem prin familie, în sens creștin ortodox?
– Familia creștină este o comuniune ființială de persoane. Când zic ființială mă gândesc la strânsa legătură a persoanelor din familie și Sfânta Treime, la comuniunea dintre persoane, bazată pe comuniunea prin har cu Sfânta Treime.
Cu un asemenea fundament familia creștină este durabilă, sănătoasă și roditoare, având mădulare sănătoase „ca niște tinere odrasle de măs¬lin”, după cântarea de la cununie.
Cu astfel de mădulare ale familiei s-a fundamentat și marea familie a neamului românesc, robust, asemenea unui stejar viguros, care, deși au bătut atâtea furtuni, nu l-au putut dezrădăcina, ci, din contră, a ieșit mai întărit, înfingându-și și mai adânc rădăcinile în pământul mănos al existenței sale. Tot din astfel de familii au odrăslit și fiii Bisericii noastre, chipuri alese de creștini, preoți și ierarhi, de la începuturile creștinismului și până azi, de la Sfântul Apostol Andrei, până la Sfântul Ioan Iacob, precum, ni le prezintă Patericul Românesc.
– Care este adevărata menire a familiei creștine? Pentru ce se unesc prin căsătorie doi tineri?
– Este bine cunoscut faptul că ei se unesc prin Taina Nunții pentru într-ajutorare și „nașterea de prunci buni”. Scopul soților va fi crește¬rea copiilor, creștere care cere multe jertfe, însă dragostea nefățarnică ce o poartă amândoi copiilor catalizează, sau ani putea zice înfrumusețează trudele acestei jertfe.
Se aduc mereu exemple din istoria umanității și a Bisericii, ale unor personalități și sfinți care mărturisesc într-un glas contribuția pe care a avut-o mama la formarea lor. S-a scris și o carte: „La femme et le salut du monde” (Femeia și mântuirea lumii), de către Paul Evdokimov, evidențiindu-se rolul femeii în apărarea și întărirea credinței, dar nu se poate subestima rolul tatălui și contribuția lui la această plinire.
– Care sunt principalele reguli creștine care stau la temelia familiei?
– Mă întrebați de reguli ce trebuie respectate înainte sau după căsătorie. Am o repulsie contra numărului prea mare de reguli în orice scop ar fi date. Le asemăn mereu cu marele număr de porunci din Vechiul Testament. Cred într-o singură regulă. Lupta contra păcatului, atât cât e posibil omenește. Când zic păcat nu mă gândesc la oarecare căderi, uneori inevitabile, ci la împătimirea în una sau mai multe dintre cele trei mari patimi: „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții”. Lupta nu se poate reduce doar la timpul dinaintea căsătoriei sau după căsătorie, ci ia toată viața, pentru ca și diavolul toată viața „umblă ca un leu răcnind pe cine să înghită”. Un tânăr neîmpătimit, sau doi soți neîmpătimiți de nici una din cele trei mari patimi, cred cu toată puterea că vor face față vieții, oricare ar fi încercările ce vin peste ei. De ce? Pentru că păcatul este duș¬manul, ucigașul ființei umane, iar lipsa de împătimire da acea sănătoasă vigoare spirituală soților, acel dinamism ce-i face să pășească în viața cu credința și curaj peste greutățile ce vin.
La slujba cununiei ni se aduc atâtea exemple biblice de familii pline de curajul sănătății spirituale, ca modele pentru tinerii ce pășesc pragul vieții familiale.
Astăzi, din păcate, avem atâtea exemple tragice de familii paralizate sufletește din cauza căderii membrilor lor în una sau mai multe din aceste patimi. Și dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaștem că cele mai multe tragedii familiale vin numai și numai din căderea unora din membrii lor în unele împătimiri. Se cunosc și familii cu o viață armonioasă, echilibrată, datorită străduinței lor pe calea virtuților. Aș mai dori să adaug ceva, s-ar părea că împătimirile sunt mai multe și mai mari după căsătorie și mai rar întâlnite în viața tinerilor, încât n-ar fi rău dacă după căsătorie am rămâne tot așa de curați sufletește ca înaintea căsătoriei.
– Cum trebuie să fie considerai copiii în sânul familiei creștine?
– Pentru familie, copiii sunt o binecuvântare divină, dar cred că pentru creșterea lor cât de cât creștinească se cere și o angajare serioasă, o transpirație continuă. Pe drept cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur susține ca titlul de tată nu se dă pentru naștere, ci pentru jertfelniciile creșterii. Faptul că copiii sunt puterea care leagă și întărește comuniunea dintre soți, această comuniune contribuie la temeinicia familiei. Ei sunt cei ce completează treimea familială, după afirmația părintelui profesor Stăniloae.