ÎNTREBĂRI. RĂSPUNSURILE?

Primarul este ales de obștea târgului. Prefectul este numit de Guvern. Guvernul este validat de Parlament. Senator devine cel ce-și câștigă rangul în urma alegerilor. Președintele țării adună sufragiile românilor și-i astfel mandatat să vorbească și să acționeze în numele lor. Cine, când și cum a mandatat-o (să spunem) pe dna Weber să reprezinte autoritar societatea civilă, adică, pe mine și pe oricare dintre Dvs.? Întrebarea am mai pus-o și nu intenționez să reiau argumente deja expuse, ci doar să adaug alte și alte nedumeriri… cetățenești. Totul pornind, desigur, de la definiția societății civile – și acum, în ceață. După secole în care termenul a circulat dezinvolt, nu s-a ajuns la o formulare unanim acceptată. Una dintre primele tentative aparține lui Tocqueville (1835), care vedea în societatea civilă „un mediator între stat și cetățean”. Și Hegel, și tătucul Marx au cutezat definiții (esențial diferite). Pornind de la Rousseau, „marele dascăl” sesiza caracterul istoric al societății civile, subliniind că omul, „zoon politikon”, nu-i un simplu animal gregar, întrucât el „se individualizează în sânul societății”. O definiție născută pe plai mioritic aparține dlui Pleșu („suma cetățenilor responsabili”) și-i fantasmagorică, fiindcă-i absurd să-i consideri responsabili doar pe cei neîncadrați în structurile statale și, ca o consecință logică, iresponsabili pe ceilalți. În 2005, Fundația culturală „Delta” a organizat o masă rotundă cu titlu semnificativ, valabil numai la noi: „Societatea civilă – câinele de pază al puterii”, propunând, pentru conturarea conceptului, câteva formulări optimiste de tipul „actor public detașat egal de politic și economic”, ori „nici agent economic, nici agent politic”. După care sunt puse câteva întrebări incitante: de ce dispar organizații odată cu schimbarea puterii? Cât de trează și activă este societatea civilă și cum depinde de propria agendă de interese? Concluzia este abruptă și îngrijorătoare: în România, „grupuri de baroni își împart finanțări, reprezintă interese înguste și – ceea ce este cei mai grav – se impun în exterior ca voci ale societății civile de la noi”. Cireașa de pe tort: „vocile consacrate ale societății civile capătă funcția de câine de pază al puterii”. Ceea ce, în opinia noastră, demonstrează că, în spațiul carpatic, așa zisa societate civilă este croită strâmb, evidențiindu-se și fenomenul confiscării vag-autorizate a reprezentativității. Un singur exemplu, dat de J. Poulain: „un funcționar intră în societatea civilă numai atunci când părăsește biroul său”. În România, se întâmplă invers: din societatea civilă se sare în birouri simandicoase (Monica Macovei) și din rândul civicilor sunt cerute propuneri nominale pentru consilii de administrație ale unor societăți de stat (RTV, Radioul). Tot în ceață este și situația finanțărilor. Banca Mondială recunoaște că „direct sau indirect” a oferit astfel de finanțări în 60 de state. Poate-i vorba de susțineri materiale fără implicație politică, dar ecuația finanțării este mai complicată, mai ramificată, mai ocultată și nu totdeauna dezinteresată politic. Cum altfel s-ar putea explica surdina bruscă pusă vehemenței civice, extrem de activă și gălăgioasă până în 1966 și intrată în hibernare imediat ce a venit la putere CDR? Cât despre (ilegalitatea asumării discursului în numele societății civice, este pilduitor ce s-a întâmplat acum 5 ani în Port au Prince. În iunie 2001 s-a lansat „Societatea civică majoritară”, reprezentând 130 de organizații, ce și-a propus să detroneze „o mică minoritate ce credea că deține monopolul societății civice”. Paralelismul durează și acum! De unde se vede că labilitatea criteriilor, pornind chiar de la definiție, permite derapaje și auto-desemnări „în timpul mersului unei mașini care circulă fără certificat de înmatriculare” (B. Cautres). Și cum democrația nu se importă în vrac și-o apucă cine poate, mă tem că s-ar cuveni meditat mai mult și mai responsabil asupra chestiunii „societatea civilă”, pentru așezarea acestui for, necesar și chiar indispensabil statului de drept, pe baze cu adevărat solide, credibile și, de ce să n-o spunem, chiar democratice.