ÎNTREBĂRI, ÎNDOIELI

Americanii se îndoiesc de toate. E-un fel de voluptate națională. Mai întâi, s-a răspândit povestea cu falsitatea debarcării pe lună. Nu „simplul cetățean” de pe stradă, John Smith, și-a manifestat suspiciunea, ci oameni de știință deținători ai unui anume prestigiu, gazetari, operatori TV și fotografi cunoscuți, militari de respectabilă cotație. În opinia lor, primul pas al omului pe lună a fost bluff ordinar, pus la cale la nivelul cel mai înalt și finalizat într-un studio TV din vestita zonă secretă 51, Argumente: steagul american înfipt în solul satelitului fâlfâie, deși luna n-are atmosferă și, în consecință, nici adieri de vânt. Umbrele cad alandala și trădează amplasarea mai multor surse de lumină, când, de fapt, n-ar fi strălucit decât una – soarele. Stele nu se văd pe bolta neagră. Același peisaj funcționează când cu modulul lunar în cadru, când fără, ceea ce-i curat imposibil. Mai sunt înșirate și alte motive de îndoială (imposibilitatea traversării barierei de radiații etc.), însoțite de scenarii tenebroase (astronauți uciși în accidente regizate, fiindcă știau prea multe…) Răspunsurile NASA n-au fost tocmai convingătoare – de unde și încuibarea ghimpelui îndoielii, a cărui înțepătură parșivă în orgoliul nației nu dă, deocamdată, semne de vindecare. A urmat ipoteza trucării atentatelor de la 11 septembrie! Și-n acest caz, n-ar fi vorba decât despre o subtilă manipulare guvernamentală care… Așadar, scenarita nu-i o maladie orientală, cu rădăcini în „1001 de nopți”, ci mai degrabă un soi de exercițiu cetățenesc tipic țărilor libere, înțeles ca o aplicație legitimă a dreptului societății de a ține puterea sub control. Este de luat în calcul, însă, și o disimulată încărcătură de spectaculos publicitar – cine lansează cele mai moțate suspiciuni ajunge cu prioritate în centrul atenției generale. S-au vândut ca pâinea caldă cărțile care avansau noi ipoteze privind moartea lui Kennedy ori a divei Monroe, filmele (trucate?) înfățișând autopsia unor extraterestri, emisiunile dedicate accidentelor (pământene) cu victime dintre cosmonauți… În USA, țara tuturor certitudinilor, s-au născut și se nasc cele mai multe îndoieli, existând și personaje care-și asumă suspiciunea perpetuă ca rentabilă profesie. Mă îndoiesc, deci, exist! (Descartes: „îndoiala arată că, totuși, gândim”). Mai ales că exist, mă-ndoiesc și… câștig! La noi, s-au impus felurite personaje calate pe fructificarea îndoielii. Unul ar fi Paler, organic și ne-contrafăcut suspicios; propoziția ce-i precede intervențiile este, de regulă, „mă îndoiesc…” Parc mai aproape de Toma Necredinciosul, dar să nu uităm că sensul inițial al cuvântului grecesc skeptikos este acela de „căutător”. Cristoiu pare răscolit de aceleași preocupări, dar, în cazul lui, îndoiala este de sorginte pur gazetărească, rezumabilă prin „ia să vedem și altfel” – de unde și impresia că, programatic, ar fi de profesie… contra. Avem și actori-replică. C.T. Popescu zici că-i omul certitudinilor depline: îndoielile lui evoluează repede către sentințe cvasi-imuabile, definitive. Pavelescu, la fel; suspiciunile nu-s puse în pagină decât pentru a susține un punct de plecare, urmat de pledoarii vehemente și partizane. Marile îndoieli ale românilor încep, firesc, cu legitimitatea termenului „revoluție” atribuit evenimentelor din dec. 1989, căruia i se opune „confiscarea” ori „lovitura de stat”. (Și revoluția rusă din 1917 a fost etichetată, la vremea ei, drept confiscare”.) La rându-mi, am serioase îndoieli asupra „certitudinilor” avansate cu suficiență de Alex. Stoenescu, câtă vreme nimeni încă n-a desființat definiția de dicționar a revoluției și n-a oferit un scenariu-tip, inatacabil și cu valabilitate generală. Legitime îndoieli generează și palpitanta istorie a gazetarilor români răpiți (ori nu?) în Irak, ca și onorabilitatea multor înavuțiți ai ultimilor ani (indiferent de culoarea politică), ori dublul standard la care se recurge, pare-se, în lupta anti-corupție. Românii au a-și pune destule întrebări, deocamdată cu răspuns în coadă de pește și a-și manifesta îndoieli îndreptățite în însemnate pricini. Faptul că întrebările barem se pun public, deschis, mai timid, mai răspicat, e-un necesar semn al democrației. Îl cităm mereu pe Horațiu, dar, din păcate, doar pe jumătate: „carpe diem”. În întregime, cugetarea e mai neliniștitoare: „carpe diem, quam minimum credula postero”. Adică, „trăiește ziua și încrede-te cât mai puțin în viitor”. Încredere în mâine care nu se poate obține fără risipirea îndoielilor de azi. După care, firesc, se vor naște altele. Lege a firii.