Întrebarea rămâne!

Ieri s-a împlinit o jumătate de veac de la moartea lui Victor Eftimiu, comemorare ce-mi prilejuiește câteva comentarii privitoare la destinul albanezului care a deținut autoritar rol de prim-plan în viața teatrală interbelică. Autor al unor cunoscute piese („Omul care a văzut moartea”, „Înșir-te mărgărite” ș.a.), director în mai multe rânduri al Teatrului Național din București, al Operei din Cluj și al Direcției generale a teatrelor, academician, laureat al Premiului național pentru literatură (1932), mare mason (rang 33), oaspete al lui Stalin, dar și client al Securității, decorat la Paris cu „Legiunea de onoare” (1933) și distins la București cu titlul de „Erou al muncii socialiste” (1971), Victor Eftimiu este considerat acum „dramaturg minor” și cam atât. Cât de mici ochiuri are sita care cerne la poarta posterității!
S-a scurs ceva vreme de la mutarea lui Victor Eftimiu din lumea noastră, dar surprize încă mai apar. Când erau împachetate exponatele răposatului Muzeu al teatrului de la Iași (casa Alecsandri fiind retrocedată și valoroasa colecție cuprinzând 11.000 de piese strămutată ca o rubedenie scăpătată la Muzeul Eminescu din Copou) s-a găsit manuscrisul unei cărți de amintiri ale artistului emerit Aurel Ghițescu, prefațată de Eftimiu. Cele 18 pagini complet inedite trec în revistă nu numai etape și destine din istoria teatrului românesc, dar conțin și extrem de prețioase și neștiute mărturii privitoare la mari personalități ale culturii naționale, a căror evocare i se pare lui Eftimiu datorie: „Uitarea mi se pare o trădare. Uitarea e suprema lașitate.”
Aflăm detalii neștiute despre Ed. de Max, actor român ajuns la Comedia Franceză („Aș vrea să mă întorc în România, să mor societar al Teatrului Național din București”), despre Ibrăileanu, Titu Maiorescu („L-am cunoscut la sfârșitul primului război mondial, în casa cumnatului său, Iacob Negruzzi” care „era încă plină de prezența nostalgică a Mittei Kremnitz și a altor femei care au jucat un rol în viața amfitrionilor și a lui Mihai Eminescu”), despre Sadoveanu, Mihai Codreanu, Sandu Teleajen, Andrei Oțetea, G.M. Zamfirescu, Otilia Cazimir, George Lesnea („singurul rămas din vechea gardă” ieșeană) ș.m.a.
Eftimiu, considerat, cu aprobarea târzie a lui Maiorescu, „ultimul junimist”, scrie fiindcă, așa cum se tânguia într-o poezie, „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Murim și noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei.” Îl vedem pe Ibrăileanu, copleșit de imaginea Bucureștiului interbelic: „Casele astea înalte mă amenință cu înălțimea lor. Mereu mi se pare c-or să se prăbușească peste mine”. N-avea de unde ști că, după decenii, va sta să se prăbușească și casa lui Eftimiu, locuită mai apoi de un alt condeier cu origini albaneze, Cezar Ivănescu, fost director al Editurii ieșene „Junimea”. Acum, este ornată cu rău prevestitoarea bulină roșie…
Dar cel mai cunoscut și discutat episod al tribulațiilor albanezului rămâne povestea compoziției lui Ciprian Porumbescu, „Trei culori”, pare-se vândută de Eftimiu cu tot cu text spre a deveni imn național al patriei strămoșilor săi. Așa să fie oare? Legenda se cere nițeluș scuturată: ambele ipostaze ale implicării, fie că-i vorba despre text, fie despre muzică, în opinia mea, se cuvin amendate. În ce privește muzica, toate-s limpezi, dar nu și în privința textului. Nu se poate trece peste faptul că versurile imnului au fost publicate încă din 1912, sub semnătura lui Aleksander Stavri Drenova, într-o gazetă a albanezilor din Bulgaria. Nici o legătură, deci, cu Eftimiu. Cu atât mai mult cu cât varianta românească, datorată brașoveanului Andrei Bârseanu, pare simplă traducere și localizare a strofelor lui Drenova. Să fi fost oare… invers?
Iată cum sună ultimul catren; mai întâi în albaneză (traducere): „Pentru că însuși Dumnezeu a spus / Că națiunile vor pieri de pe pământ / Dar Albania noastră va dăinui / Pentru ea, pentru ea noi vom lupta.” Iată și textul românesc: „Și-n cartea veșniciei scrie / Că țări și neamuri vor pieri / Dar mândra noastră Românie / Etern, etern va înflori”. De altfel, aidoma ca sens sună mai toate versurile: „Vom ține armele în mâinile noastre” – „Am înarmat a noastră mână”; „Uniți în jurul steagului” – „Pe-al nostru steag e scris unire” – etc., etc. Care dintre cei doi autori l-a copiat pe celălalt? Rămâne de văzut și de… demonstrat. Albanezul și-a publicat producția cu pricina în 1912. Oricât am încercat și insistat, n-am putut afla anul în care a fi fost izvodit textul lui Bârseanu; știm doar că i-a însuflețit pe români în războiul din 1916. Așa că întrebarea rămâne.