Întrebarea rămâne

„Jurnalul Național” publică un consistent supliment consacrat în întregime (32 de pagini!) circumstanțelor morții lui Labiș. Semnul întrebării din titlu sugerează intențiile demersului publicistic – o lămurire: a fost „Crimă sau accident?” Nu se dă, până la urmă, răspuns credibil marii întrebări; accentul cade pe varianta asasinatului (politic, evident), cei mai mulți semnatari exprimându-și ferma convingere că Labiș, adevărat ghimpe în ochii Securității, a fost împins sub tramvai chiar de filatorul ce-l urmărea.
Cum se știe, imediat după revoluție, poetul „comunist” de la Mălini a fost scos din manualele școlare și trecut pe lista scriitorilor compromiși („Capăt de osie, roșia stea / Osia trece prin inima mea…”) Cel ce a dat tonul dezghețului în poezia română postbelică nu mai prezenta interes pentru critica ori istoria literară (în cel mai bun caz fiind ignorat) iar la noile ediții ale Festivalului sucevean „Nicolae Labiș” refuzau cu țâfnă să participe exact oaspeții de marcă nelipsiți până atunci din programul tuturor întâlnirilor de la Mălini.
Articolele din suplimentul „Crimă sau accident?” ne conving însă că, dimpotrivă, poetul era unul dintre marii inamici ai regimului („lider al generației sale, se manifesta convulsiv împotriva regimului comunist”), ceea ce ar îndreptăți supoziția că Nicolae a fost de două ori ucis: o dată l-a răpus, se zice, „tramvaiul destinului, pe șinele Securității” și a doua oară, intransigența (ca să nu spunem incompetența) și lipsa de moralitate a unor critici post-revoluționari, incapabili să discearnă lucid și cinstit între sonurile vârstelor poetice și grăbiți să lipească etichete ce li s-ar potrivi lor înșiși. Dacă drama petrecută în noaptea de 9 decembrie 1956 o așezăm sub suspiciunea asasinatului, înseamnă că literatura română e mai spectaculoasă chiar decât serialul „Crimele din Middlesborough”: Eminescu, ucis de politicieni, Preda, asasinat de rivali, Labiș, aruncat de Securitate sub tramvai… oare nu ne lăsăm fantezia prea slobodă, făcând regretabile concesii gustului public pentru senzațional și morbid?
În urmă cu 53 de ani, Labiș se afla într-un restaurant. Avea la el o sticlă de țuică. Nu i-a ajuns și, atunci, a vrut să-și amaneteze ceasul „Pobeda” pentru a rămâne în continuare companion al lui Bachus. L-a agățat (acesta-i termenul exact) o balerină binișor trecută, rusoaica Maria Polevoi, care i-a propus să-l găzduiască (eufemism) peste noapte. Urmau să se întâlnească în stația de tramvai. Ieșind de la Capșa, Labiș a dărâmat un scaun, apoi cuierul cu paltoane. La venirea tramvaiului, căutând ușa, a nimerit între vagoane. A urmat lunga agonie și întâlnirea cu „pasărea cu clonț de rubin”. Așa descriu cazul martorii și anchetatorii Miliției. Ba nicidecum, a fost împins sub vagon – susțin partizanii tezei asasinatului. Gestul l-ar fi comis fie securistul, fie un confrate – pe lista destul de lungă figurând numele lui Tomozei, Covaci, Andrițoiu ș.a. – și se ia la despicat firul în patru, scormonindu-se și interpretându-se cu largă inventivitate fiecare amănunt, declarație, mărturie. Se ajunge până la hilar (într-o vizită la mormântul lui Labiș de la Bellu, grupul de confrați ar fi surprins „un lanț de securiști îmbrăcați în negru care-i fila!” – aberație tipică de film suprarealist, aici, demnă de hazul curcilor), ba chiar și la imprecații impardonabile: Margareta, sora poetului, ar ști foarte bine cine l-a împins pe Nicolae sub tramvai, dar nu spune „pentru că, probabil, a fost plătită, e o lașă și o nemernică.” Enormitatea aparține lui Cezar Ivănescu.
Dacă moartea (ca să nu spun chiar uciderea) lui Cezar ar fi identic investigată, s-ar putea oricând conchide că-i un asasinat politic pus la cale de SRI, cu sprijinul Mafiei din Oltenița și a Ordinului Arhitecților din Trinidad-Tobago.
Din păcate, semnul de întrebare rămâne.