Întrebare

De multe ori încerc să-mi închipui viața de zi cu zi a strămoșilor noștri. Lumea nici nu începe, nici nu se termină cu noi; înainte de a fi ceea ce suntem, s-au rânduit generații după generații, fiecare cu obiceiurile, tristețile și bucuriile ei. Rar, dacă nu chiar deloc, ne mai întoarcem gândul chiar și la cei cărora le purtăm numele de familie. Mulți nici nu mai au parte de vreun însemn funerar prin cimitirele Moldovei, ștergându-li-se, astfel, orice urmă a trecerii. Avem, însă, urme sigure ale ultimelor momente din trecerea prin astă lume a marilor noștri domnitori. Cum ar fi, de pildă, ultimul act al unei domnii de 47 de ani – drumul către cripta de la Putna. Răposatul Ștefan a fost dus cu carul cu boi de-a lungul a cel puțin două zile de iulie torid. Curtenii, care călare, care pe jos, în urma carului funerar. Preoții, în fruntea cortegiului. Ce formidabilă imagine de film, pe cât de realist, pe atât de suprarealist! Un periplu ce părea nesfârșit prin colburile drumeagurilor moldave, cu treceri poticnite prin vadurile Apei Sucevei, cu duhoarea carului cu pește, anume așezat printre celelalte, să acopere și să preia bănuiala c-ar fi vorba de adierea putreziciunii (iulie!) izvorâtă din rana voievodului arsă cu fierul roșu. Îi văd pe strămoșii strămoșilor mei, cu chipurile împietrite de durere adevărată, doborâți de osteneala drumului și chinuiți de beteșugurile dobândite prin războaie, poposind mai întâi la ctitoria lui Ștefan de la Pătrăuți, apoi la străvechea biserică a Rădăuților. N-au curaj să se așeze în strane: în preajma marelui Ștefan, fie viu, fie mort, se stă numai în picioare, chiar dacă botinele și ciubotele au săpat răni adânci, prefăcând fiecare pas în chin. Cu capetele plecate, țăranii, îngenunchiați de-a lungul drumeagurilor, strâng lumânările în pumnii ce știu apăsa și coarnele plugului, și mânui spada. Se închină în gând – gândul care încă n-a deslușit până la capăt tâlcul veștii „Ștefan Vodă nu mai este”. Țara fi-va pe mai departe? Moșia n-or s-o cotropească în veci tătarii, leșii, ungurii, polonezii, turcii, rușii? La Putna, în așteptarea ctitorului, văd forfota tăcută a fetelor care, ani în șir, „au ostoit la acele zaveze”, pregătind acoperemântul, îl văd pe stareț veghind piatră cu piatră zidirea criptei, aud clopotul cel mare din turnul de la poartă… iată-i pe călugări împlântând făclii la rădăcina brazilor ce străjuiesc intrarea mănăstirii, iată sătenii, adunați cu o noapte înainte și cu izvorul lacrimilor secat, iată boierii și boiernașii cu ochii țintă la străjerul din vârful muncelului de pe care s-a tras cu arcul săgeata menită să arate locul noii sfinte zidiri: el va vesti ivirea cortegiului, când toate clopotele Putnei uni-se-vor în dangăt legănat, a jale…
La fel, văd țăranii, descoperiți, îngenunchiați, înșirați cu miile de-a lungul căii ferate ce urcă spre Ruginoasa, așteptând de-o zi și-o noapte ultima trecere prin astă lume a trenului funerar ce poartă trupul Măriei Sale domnitorul Cuza. Și mă-ntreb dacă o astfel de sinceră și durută rupere a tuturor zăgazurilor sufletești în înfiriparea a ceea ce astăzi numim ultim omagiu va mai fi vreodată cu putință. Sincerul regretat de națiune, „neamțul” Carol I a fost condus pe ultimul drum cu mare și sec fast nemțesc, asemenea lui Ferdinand, pe care-l văd mai puțin profund implicat în destinele românilor decât soața sa, regina Maria. Zăbăucul și imoralul Carol al II-lea a murit în Portugalia. În semn de respect pentru ideea de regalitate, Năstase i-a adus rămășițele în țară după 50 de ani; au fost depuse târziu la necropola de la Argeș, cu prudentă reținere. Gheorghiu Dej a fost jelit ca sarcină de partid, cadavrul împușcatului Ceaușescu a fost, noaptea, rătăcit pe sub tribunele stadionului Ghencea. Emoție netrucată au prilejuit ceremoniile de la înmormântarea regelui Mihai, expresie a mâhnirii reale a nației, dar a purtat și ascuțită trimitere polemică la incapacitatea politicienilor noștri de a scoate țara la liman. Mihai n-a izbut mai mult find și trădat de ai săi, prea crud și prea mic în scenariul războiului dintre marile puteri. Iar noi am fost fericiți cu atâtea decenii de pace! Ce am făcut cu ea? Românii vor mai avea la cârma destinelor un om în care să creadă până-n pânzele albe, pe care să-l jelească sincer și să-i poarte veșnică recunoștință? Lege a firii: va veni vremea despărțirii, rând pe rând, de președinții post-revoluție. Câți și care dintre ei vor merita până la capăt sinceritatea lacrimii românilor? Luați-i unul câte unul.