Între Zvorâștea și Bruxelles

Spital ieșean. Gri-cenușie, sala de așteptare e plină. „Îs prima, că am ajuns cu trenul de șase”– se laudă o bătrânică vorbăreață și plină de viață. La biserică și la spital te duci îmbrăcat cu ce ai mai bun, așa că și-a pus flaneaua albă, grea, împletită gospodărește, un ochi pe față, un ochi pe dos. Vecina ei, mai mărunțică, poartă o canadiană maronie și pantofi-ghete cu urme proaspete de glod moldav: „cam tot așa o ajuns și trenul meu”. Așteptăm rândul la EKG; deocamdată, în cabinet se face curățenie, așa că, vrând-nevrând, ascult sporovăiala vecinelor. Cea din Zvorâștea a venit cu „omul ei”, care-i aduce o pungă de stixuri: „ia, că n-ai mâncat de-aseară”. „Nu, bre, nu-i voie înainte de analize”. Bărbatul ia seama și ascunde cu grijă punga foșnitoare într-o sacoșă cu reclama „fly by Southwest Airlines”: „las-c-o să prindă bine”. După discuțiile preliminarii („cum ați ieșit cu vitele din iarnă?”) se ajunge la destăinuiri: „Știi câtă pensie mi-or dat după o viață de trudă? Că am fost șefă bucătăreasă (n.n.: nu bucătăreasă șefă, ci cu precizarea apăsată a șefiei de la bun început) – 600 de lei”. „Oricum, e altceva – o consolează vecina – eu am 400”. E-un soi de resemnare în glasul amândurora, cu un fatalist „asta e” subînțeles. Nimic revendicativ, nici o adiere de protest în tonalitatea blajină a sporovăielii. Poate bătrânicile diabetice or fi auzit de „pensiile nerușinate” românești, dar, cu siguranță, nu-și închipuie că pentru funcționărimea din făloasa Uniune Europeană (ale cărei cetățene cu onoare sunt, și pentru bunăstarea căreia, într-un fel sau altul, cotizează) pensii de sute de ori mai mari nu-s deloc raritate. Dimpotrivă! Șefa bucătăreasă a trudit 40 de ani cu polonicul și „melesteul”, răstimp în care i s-a „tras” lunar din leafă cota parte pentru asigurările sociale, în vreme ce Peter Hustinx, asistent la U.E., primește 9.000 de euro după numai câțiva ani lucrați, fără să i se rețină vreodată un cent contribuție la CAS! Iar pensia la cerere se poate obține la numai 50 de ani! Mahării ceva mai mari în grad din obezul aparat al U.E. sunt, desigur, și mai consistent miluiți: Roger Grass, (fost) grefier la Curtea de Justiție, primește o pensie lunară de 12.500 de euro – câte o mașină la fiecare patru săptămâni! Condiția de vechime în muncă: 15,5 ani și-atât – iar românul trudește 40 de ani, cotizează în tot acest răstimp, spre a fi onorat cu 100 de euro pe lună! Mai trebuiesc adăugate consistentele „alocații de relocare”, plus „îndemnizația tranzitorie” (?) pe care lefegiul din U.E. o încasează dimpreună cu pensia „ordinară” cuvenită pentru anii de muncă prestați în țară, alocațiile pentru copii șa.m.d. Și nu-i vorba despre lefuri astronomice (de ele nici nu mai amintim!), ci doar despre „drepturile” de pensie… Când toate astea s-au dat în vileag, s-a stârnit o adevărată furtună în presa din Hexagon; mai toate ziarele (am văzut același text publicat în „Le Soir”, „Le Point”, „Le Post”, „Le Figaro”, „Nation” ș.a.m.d) au titrat cu litere mașcate, unele chiar deasupra titlului gazetei: „Scandalos!”, „Nerușinare!”, „Abuz!” Ei, și? Câinii latră, caravana trece: anii s-au scurs fără cel mai mic semn că la Bruxelles s-ar fi înregistrat vreo reacție reparatorie, ori, barem, s-ar fi oferit o explicație. Mă tem că realitatea enormei și oneroasei risipe din fondurile comunitare, dimpreună cu apariția unei pături funcționărești capabilă să ignore orice limită a standardelor salariale din statele contribuitoare atestă îmbolnăvirea întregului sistem, fenomen și el vinovat de apariția amenințării cu disoluția U.E. Abuzul de orice tip duce la criză de încredere, iar nesocotirea flagrantă a bunuluis-simț, băgarea mâinii până la cot într-un tezaur alcătuit și cu aportul țărilor sărace, auto-miruirea pecuniară a celor puși să vegheze la bunăstarea Europei, sfidează și erodează o construcție europeană în care s-a investit atâta speranță. Pricini asemănătoare au condus, prin veac, la năruirea unor imperii considerate făr-de moarte, iar ecoul învățămintelor istoriei nu rezonează până la Bruxelles. Să nu fie prea târziu!… Revenind în sala de așteptare: bătrânica „un ochi pe față, un ochi pe dos” a intrat la EKG, purtând cu infinită grijă fișa medicală, cardul de sănătate și talonul de pensie. „Omul ei” controbăiește prin sacoșa cu „Southwest Airlines”, află stixurile, desface punga, dă să ronțăie, dar din nou renunță: prânzul se ia împreună cu familia. Împachetează cu grijă stixurile și le așază la loc. Are tren diseară la șapte.