Între Valentine’s Day și Dragobete…

Spuneam, cândva, că dintre toate sărbătorile de import – care au dat buzna peste noi în ultimii ani – cel mai puțin mă deranjează Valentine’s Day.
La urma urmei să tot fie celebrată iubirea, cât mai des, cât mai frumos și pe întreg mapamondul.
Alte „împrumuturi” sunt, însă, cu adevărat deranjante, deoarece atentează la alterarea limbii române, producând efecte pe termen lung în conștiința celor care, abia pășind pe cărările vieții, vor începe prin a crede că asta e normalitatea.
Nu mai rostim decât foarte rar cuvinte românești de o frumusețe aparte, cum ar fi, de exemplu, „mulțumesc”, fiindu-ne mult mai la îndemână, se pare, să spunem „mersi” sau „thanks”, deoarece – nu-i așa?! – este… cool! Exemplele ar putea continua, există din toate domeniile de activitate, dar deja m-am abătut de la subiectul pe care mi-am propus să-l abordez în ediția de față a rubricii, astfel încât mă voi opri aici.
Revenind la Valentine’s Day trebuie să spun că astăzi sărbătorim…Dragobetele – sărbătoarea neaoș românească a îndrăgostiților – o zi plină de zâmbet și culoare în care sper să se audă rostit de mult mai multe ori „Te iubesc” decât „I love you” sau – și mai și – „я тебя люблю”!
Nu ar fi rău ca într-o astfel de zi a iubirii să înțelegem, în sfârșit, că fără dragoste chiar nu se poate, iar dacă nu reușim, neapărat, să ne iubim, atunci măcar să ne tolerăm, respectându-ne.
Unii fug de iubire din teama de a nu suferi, dar eu cred că, pentru fluturii care îți colindă stomacul în momentul îndrăgostirii, merită să riști…
Cu atât mai mult cu cât, cel puțin așa susținea Marcel Proust, „dragostea este singurul joc de doi în care amândoi pot să câștige”.
Că nu se întâmplă întotdeauna așa ne-a demonstrat, în repetate rânduri, viața, dar nici marele romancier francez nu a fost foarte categoric, scoțându-se cu acel „…pot…”!
Stimați cititori, voi încheia cu două poezii…la temă (ca să zic așa), poezii care îmi aparțin, adăugând, pentru fiecare dintre dumneavoastră în parte, o prietenească – deși virtuală – strângere de mână!
N-AM NIMIC…
N-am nimic cu-americanii,
Însă simt, clar, românește
Și de-aceea mă-ngrozește
Că-i tot copiem, cu anii.
N-am nimic cu…Valentin,
Însă sunt atâtea fete
Ce-l iubesc pe Dragobete,
Iar în fața lor mă-nclin.
N-am nimic cu…împrumutul,
Însă vă declar, deschis,
Că decât faimosul „kiss”
Parcă-i mai frumos sărutul.
N-am nimic cu toți nebunii,
Însă este chiar firesc
Să cinstim ce-i românesc,
Să ne respectăm străbunii.
Nu-s bolnav, nu am pelagră,
Dar îmi sunt aproape frații
Și iubesc prea mult Carpații,
Dunărea și Marea Neagră.
Și pentru că…n-am nimic
Vă invit, păstrând mândria
De stăpâni în România,
Ca să medităm un pic!
(Constantin Moldovan)
SONET DE DRAGOBETE
Mă uit cum plânge iarna prin mulțimi
De gânduri, cu zăpezi ce se topesc,
Spre fericirea celor ce iubesc
În zborul lor, timid, spre înălțimi.
Simțind cum sentimentele plutesc
Atingi, în dor, frumoase profunzimi,
Încât îți vine greu să-ți mai reprimi
Vreun sentiment, oricât de nefiresc.
Printre atâtea visuri de iubire
Mai poți găsi un strop de fericire
Dacă privești, în gânduri, pe-ndelete
Și-ți vor zâmbi, la fel, întotdeauna
Și soarele, și stelele, și luna…
Va fi mereu, în suflet, Dragobete!
(Constantin Moldovan)
Până săptămâna viitoare vă doresc să fiți iubiți, iubind!