Între norme și dogme

Vineri, la Biblioteca Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava a fost sărbătorit profesorul Gh. Moldoveanu, momentul aniversar fiind însoțit de lansarea celui de al doilea volum din cartea sa de considerații lingvistice „Crâmpeie de limbă română”. Autorul este primul coleg octogenar din grupa universitară 234 a Filologiei ieșene, promoția 1962; ceilalți îi stăm aproape, în preajmă, într-un an-doi ajungând și noi la incredibilul prag al celor opt decenii – după care-i greu de bănuit că, în plan creativ, și cu precădere într-acel al cercetării științifice, am mai putea conta altcumva decât ca producători… de amintiri. Spectaculos: 9 (nouă!) dintre colegii de grupă au ajuns universitari, câțiva, membri ai Uniunii Scriitorilor, peste jumătate dintre ei sunt semnatari ai unor cărți, fie beletristice, fie de specialitate, „recoltă” record, la Iași, deocamdată, încă nedepășit. Eheu, fugaces!…
Gh. Moldoveanu pare decis să nu părăsească baricada, onorându-și aniversarea cu o carte bătăioasă, al cărei titlu deloc nu-mi place („sună ca dracu′!”), dar care-i cât se poate de bine scrisă, tratează curajos chestiuni delicate, analizează la minuție starea limbii române actuale, situată „între norme și dogme”, avansează propuneri demne de luat în seamă și, mai ales, se citește ușor, cu plăcere reală, autorul propunându-și să comunice direct, amical, argumentat, nu să epateze timorându-și cititorul cu prețiozități terminologice și cu horbota unui aparat critic hipertrofiat.
Temele luate în discuție în acest volum al doilea (regret că nu-l cunosc și pe primul) se referă la relația dintre limbă și societate, la chestiuni de fonetică, gramatică, ortografie – de regulă considerate aride. Iată-le devenite, datorită tonului colocvial fericit conjugat cu rigoarea demonstrației, larg accesibile, astfel prezentând interes și pentru publicul larg, și pentru specialiștii din domeniu. Ultima secțiune a cărții se intitulează, simplu, „Mihai Eminescu” și-i întru totul remarcabilă fie și doar prin readucerea în atenția generală a unor texte eminesciene de mare actualitate privitoare la „ideea ridicării națiunii române nu împotriva celorlalte națiuni, ci împreună cu ele.”
După lansare s-au luat în discuție câteva subiecte referitoare la sănătatea limbii noastre, cu referiri la faimoasa „Lege Pruteanu”; cum n-am avut, la festivitatea de la bibliotecă, răgazul unei intervenții deplin lămuritoare, îmi îngădui câteva post-precizări. Isprava legislativă a răposatului meu amic George Pruteanu este invocată și în carte: „amenzile prevăzute la Art. 7 (sancționând erorile «ortoepice, ortografice, morfo-sintactice, lexicale, semantice, stilistice») între 10 milioane și 50 milioane lei nu vor îndrepta lucrurile” – pag. 20. Bineînțeles că nu, cu atât mai mult cu cât Legea aprobată în Parlament… nici n-are capitolul „sancțiuni”! Nici vorbă de vreo amendă! Va fi existat intenția unor astfel de măsuri punitive în proiectul Legii, ceea ce a stârnit, în epocă, un val de ironii și o totală eșuare în bășcălie balcanică.
Percepția generală a fost că, potrivit Legii Pruteanu, orice onorabil cetățean va putea fi amendat de polițist dacă-i scapă un dezacord într-o discuție din tramvai – vă dați seama ce enormitate și ce… poliție elevată ar fi trebuit să avem! Numai că… nici vorbă de așa ceva: Pruteanu nu propunea absurda și imposibila amendare a cetățeanului, ci a instituțiilor de presă (în special radiourile și televiziunile), în cazul în care edițiile tipărite ori programele difuzate ar promova repetat incorectitudini gramaticale. Pe undeva, logic: formatoare de limbă așa-zis literară este, în momentul de față, presa audio-vizuală. Rolul Academiei n-a rămas nici măcar simbolic: oricâte normări ar decide cel mai înalt for științific românesc, de vorbit se va vorbi tot ca la radio și tv, instituții considerate etalon, deasupra oricărei suspiciuni de incultură lingvistică. Ceea ce, din păcate, a fost și a rămas profund neadevărat, „profesorii” ad-hoc greșesc flagrant, iar pe șefii lor nu-i întreabă nimeni de sănătate, fiindcă la rându-le sunt ades în eroare și ei, promovând vrând-nevrând eroarea.
Întrebați-l pe Rareș Bogdan care-i femininul numeralului 12 – sunt curios ce v-ar răspunde! Ce pretenții să mai avem la fătucile și junii „urechiști” care au invadat audio-vizualul îndată ce au terminat, fără bacalaureat, cutare liceu industrial?
Pe de altă parte, limba nației nu se apără cu parul, iar dicționarul va rămâne, fatalmente, totdeauna cu un pas în urmă. Asta nu înseamnă că va trebui cedat la infinit în fața uzului, legiferând din urmă orice produs al Academiei Sintești. O fi limba română un organism viu, care se reglează singur, dar și ființa umană, organism la fel de viu și la fel de autoregrabil, are nevoie câteodată de-o aspirină, dacă nu și de un antibiotic! Institutele de lingvistică și armata de cercetători au doar rolul să înregistreze inert, din afară, evoluții, fără vreo implicare corectoare? Inculții și analfabeții funcționali pot decide starea limbii? Cedarea fără luptă nu-i deloc în tradiția lingvisticii române!