Cum era Crăciunul în plin comunism? Fiecare Crăciun îmi aduce aminte de cele din copilăria mea. Cadourile pe care reușim să le facem copiilor noștri sunt mult mai strălucitoare și mai „avansate” decât cele pe care mi le aducea mie Moșul. Sunt născut în 1974, deci am amintirea multor Crăciunuri din perioada comunistă. Crăciunurile acelea aveau ceva special. Dar poate mi se pare. Poate simt asta pentru că eram copil. Pe vremea aceea era ceva deosebit să vezi magazinele decorate cu ceva mai multă grijă cu beteală și clopoței și cu câte un Moș Gerilă lung și deșirat. Stau prost la capitolul „memorie”. Cu greu îmi amintesc ce am mâncat sau cu cine am vorbit ieri, iar cu atât mai dificil mi se pare să readuc în prezent întâmplări petrecute în urmă cu mai bine de 20 de ani. Poate de-asta m-am provocat pe final de an, să-mi reamintesc Crăciunul din copilărie. În iureșul secolului XXI, când toți ne grăbim spre undeva sau spre ceva, uităm să punem pauză alergăturii constante și să reflectăm puțin asupra persoanei noastre, asupra familiei care ne-a sprijinit pe parcursul dezvoltării noastre ca adulți responsabili. .Așa se face că acum, la ora 2 dimineața, mi-am propus să iau această „pauză” și să scriu ceea ce îmi amintesc legat de sărbătorile de altădată. Mă trag dintr-o familie modestă, ca mulți dintre voi. Tatăl meu a lucrat în fabrică și mama a fost educatoare. Au tras din greu să îmi asigure o educație, să fiu bine hrănit și să ajung „la casa mea”. Ei nu cunoșteau noțiunea de concediu, marea au văzut-o o singură dată, pe când eu aveam doi sau trei ani, înainte de Revoluție. Nu se odihneau de sărbători: de Paște și de Crăciun, nu aveau liber. Iar în zilele astea, neodihna se transforma într-o cursă contracronometru: tăiatul porcului, curățenia generală, spălatul și înnoitul copiilor(am trăit în aceeași casă cu verii mei), frământatul și coptul cozonacilor, fripturile, cârnații înșirați pe un băț agățat de grinda casei, mesele cu neamurile – toate trebuiau să meargă ceas. Doar așa simțeau ai mei că e Crăciunul… Mirosul proaspăt al perdelelor uscate de frigul de decembrie, aburul format pe geamul de la bucătărie, de la atâta gătit, oalele imense în care clocotea apa în care trebuia să ne îmbăiem – erau primele semne ale venirii sărbătorilor.
Bunicul meu, ”tata Culiță” sau ”nea Culiță” cum îi spuneau toate cunoștințele, era măcelar vestit și un maestru al preparării mezelurilor din porcii care se tăiau de Crăciun. El începea tăiatul și preparatul grăsunilor pe unde era solicitat, de la începutul lunii decembrie și o tot ținea langaașa până după Bobotează. Mulți dintre cei care îl solicitau pentru sacrificare nu aveau bani, astfel încât bunicu’ accepta carne în loc de plată, sau îi rămâneau datori până aproape de celălalt Crăciun. Printre picături reușea să-și taie și propriul porc, după un ritual riguros.Cu noaptea în cap și pe un frig cu multe grade pe minus, patru bărbați se adunau în curtea familiei de pe strada Ilie Pintilie. Se-ncălzeau cu un pahar de nechezol și cu un păhărel de ”rachiu din vin”, în timp ce povesteau nimicuri. Conversația era întreruptă brusc cu un „hai, bă, hai!” Bunicul se îndrepta spre cocină, deschidea larg ușa, însă godacul nici că da să iasă afară. Parcă simțea că i se apropia sfârșitul. De fapt, cam așa se întâmpla de fiecare dată. În ziua în care era tăiat, porcul nu o mai zbughea afară. Nimic surprinzător pentru „commando” de sacrificare. Doi dintre bărbați intră aplecați în cocină. Porcul începe să guițe din ce în ce mai tare pe măsură ce este tras de urechi spre locul în care urmează să-și dea ultima suflare.”Asomarea” porcului se făcea științific, cu un dos de topor în cap, care îl lăsa lat pe loc asta dacă porcanul nu avea capul destul de tare încât ”nați-o bună” nu cădea și pace, scutura un pic din căpățână și o lua la goană prin curte, în înjurăturile echipajului nemulțumit că nu i-a pleoscăit lovitura de grație așa cum trebuie. Băieții ”ambițioși” nu se lăsau, și reluau ”operațiunea, de data aceasta porcul oricât de tare țeastă ar fi avut cădea, sub loviturile năucitoare de topor ale ”călăilor”. Tata Culiță îl încăleca, scotea de la spate cuțitul mare și lat, căuta un pic locul potrivit și îl înfigea. Apoi îl întorcea în stânga și-n dreapta, iar sângele începea să curgă șiroaie. Zgomotele sărmanului animal erau insuportabile pentru cei slabi de înger. Animalul de vreo 130 de kilograme era ținut în continuare cu putere de cei patru bărbați. Nu odată s-a întâmplat ca porcul să scape și să-nceapă să alerge disperat prin curte, cu cuțitul înfipt în gât. După câteva minute chinuitoare, timp în care până și câinele se ascundea de frică, godacul se da bătut. Se culca pe-o parte și își da ultima suflare. Asta însemna pentru Culiță o mare tragedie pentru că pierdea sângele foarte prețios în obținerea sângeretelui. Nici nu mai știu câți porci a tăiat Tata Culiță dar el era sigur că se apropia de 1.500. Cu mișcări sigure începea tranșarea animalului în timp ce povestea cum a furat meserie „…de la unu’, de la altu’ ” cam de pe la 15 ani începând. Avea un caiet întreg cu programări la tăiatul porcului atât în Suceava, cât și în satele învecinate și nu numai. După un ceas și jumătate porcul era transformat în bucăți puse-n ligheane și oale. Dar treaba măcelarului nu era nici pe jumătate terminată. Urma spălatul mațelor în care vor fi introduse compozițiile pentru cârnați, lebăr, sângerete și chișcă și tobă. Cârnațul îl făcea din carne bună și nu din căzături ca în alte părți. Îl lăsa să se usuce bine mațul de pe el, și abia dup-aia venea pus la fum, că, altfel nu se afuma bine. Dintr-o vorbă în alta, prin șpriță ieșeau cârnații unul după altul. Erau puși apoi la „zbicit” (pe un băț de lemn prins cu două sârme de grinda casei). După ce erau afumați, erau numai buni. Nea Culiță nu se atingea de mâncarea din pomana porcului. De la atâția porci tăiați, nu putea mânca nimic din carne era îngrețoșat. Mezelurile care ieșeau din mâna lui erau inegalabile, credeți-mă!
Cu o zi sau două înainte de Crăciun, era vremea alesului bradului: toți unul și unul, care mai de care mai golași și mai sfrijiți, dar parfumați ca o pădure virgină (nu ca ăștia de sunt acum prin târguri, „grași”, verzi și fără pic de miros…). Așa chei cum erau, mi se păreau un simbol de netăgăduit al Crăciunului. Cât ar fi fost ei de scumpi, ai mei și-au rupt de la gură și ne-au făcut plăcerea până spre studenție. Odată ajunși cu bradul acasă, obișnuiam să îl ținem „la răcoare” până în Ajun. Mai mare dragul îmi era să zăbovesc în camera aia rece, în mireasma de cetină, cârnați proaspeți și țuică de prune… Primeam câteva portocale, pe care mama Lucica (bunica) le ținea ascunse câteva săptămâni, să nu cumva să le găsesc înainte de Crăciun. Scotea ”mămuța” bomboanele de pom, tari de-ți spărgeai dinții în ele, ambalate în staniol, roșii, albastre, aurii și cu urme delicioase de lapte praf prin ele și mai primeam jucării chinezești care păreau adevărate ”OZN”-uri la vremea aceea. Împodobitul bradului era un ritual în care toată familia se implica: eu făceam felicitări cu globuri sparte și lipite pe hârtie, verii-mei se ocupau de întinsul instalației luminoase (țin minte că am avut o singură instalație ani în șir, una cu stele mari și colorate care clipoceau cu ajutorul unui starter, care se strica în fiecare am și dădea taică-miu în disperare până o repara.), mămica venea când și când să „ochească” locurile goale din brad, iar tăticu’ se ocupa de cadourile de sub brad (coșuri cu portocale zemoase și parfumate, sucuri acidulate, vestitul brifcor, de care aveam parte doar în astfel de ocazii) și verifica dacă bananele puse pe șifonier de mama Lucica s-au copt.Puneam vată în pom, imitând zăpada, mai ales când nu era prea bogat. Tot de un Crăciun, nu mai știu exact anul, am băut prima dată Pepsi la sticlă. Am crezut că beau din nectarul nemuririi, atât de bun mi se părea. Ziua de Crăciun era dedicată meselor îmbelșugate, cu fini, nași, nepoți, mătuși și alte neamuri. Fripturile și castraveții murați făceau legea. Iar „tulburelul” era nelipsit de pe (sau de sub) mese. Așa se dezbăteau problemele vremii, la un pahar (sau mai multe) de vin de doagă, adică de butoi pentru cei neinițiați. Și așa se încingeau discuțiile că, la un moment dat, nu mai știam cine cu cine vorbește, când se mai opresc și când are să vină mult așteptata plăcintă cu brânză dulce, sau tortul de mere. Aveam și cozonac, desigur, dar pe ăla îl ocheam numai când era cald, proaspăt scos de la cuptor. Tot de Crăciun îmi amintesc că făceam multe drumuri cu ai mei pe la neamuri cu „farfurii de împărțit”. Pentru sufletele morților, se zice că e bine să dai de pomană în ziua de Crăciun. Și dădeau ai mei. Dar, la rândul lor, și primeau. Cozonaci, colivă, turte cu nucă și miere în care trona înfiptă o lumânare – cam asta conținea farfuria din ziua de Ajun. Programele difuzate la TV în ziua asta… Hmmm, aveam un televizor alb-negru, Diamant îi zicea, dar, în afară de niște perdele cu sclipici și actori care ieșeau pe după ele, spunând niște glume pe care nu le înțelegeam la vârsta aia, nu-mi amintesc prea multe. Una peste alta, cam așa se petreceau sărbătorile de iarnă în familia mea: cu pregătiri multe, mâncare din belșug, mers pe la neamuri și zgâit ore în șir la luminițele din brad.
Să ai ce-ți trebuia pe masă de Crăciun și de Anul nou era o mare aventură. Mai ales spre sfârșitul anilor 80, când nu se găsea mai nimic. Toate produsele erau cartelate. Gospodinele își făceau din timp provizii în debarale – făină, ouă, unt, mălai etc. Nu aveai voie să cumperi cu cartela – însoțită la buletinul de identitate – decât de la un singur magazin. Asta se numea „arondare”. Și luai numai când se aducea aici ceva. Nu întotdeauna. Când te gândești că războiul se încheiase de 40 de ani, nu iți vine să crezi. Pare ceva SF, propagandă ostilă, anticomunistă, sau un basm pentru copii neascultători. Noile generații nu au văzut în viața lor vitrine complet goale. Exista în acei ani o piață paralelă, subterană, destul de înfloritoare. Oameni probau o mare ingeniozitate. Mai avantajați erau cei cu rude la țară. De acolo, de la rude, puteau aduce ce nu se găsea de cumpărat în oraș. Era o mare diferență între modul de aprovizionare al oamenilor obișnuiți și tovarăși, ștabii, secretarii de partid, etc. Nomenklatura centrală și județeană se declara egală cu prostimea, dar nu era chiar egală. Tovarășii găseau tot ce le trebuia consoartelor în bucătărie în rețelele de magazine ale Gospodăriei de partid. Copane, pachete de carne de porc, banane, portocale, cafea, ness, brânză, mezeluri, băuturi fine. Îmi amintesc cozile infernale la portocale, banane, ness sau ciocolată Africana. Se formau imediat. Camionul descărca marfa direct pe trotuar, în fața magazinului. Nu o băga înăuntru pentru că lumea nu ar fi încăput și exista riscul să se spargă vitrinele. Apărea o vânzătoare cu un cântar, se înființa neapărat și un milițian, plus câțiva agenți în civil. Cozile reprezentau pericol de explozie socială. Erau ca butelia de aragaz. Totul se vindea pe loc, chiar acolo, pe trotuar. Erau niște lădițe din lemn, portocalele erau învelite în hârtie de șervețel. Trecătorul își întrerupea ce ocupație avea când se ducea vestea că s-au adus portocale. De prin vecini, din stații de tramvai, lumea se repezea să își ocupe un loc la rând. Toți avea plase, sacoșe prin buzunare, în caz că… Dacă aveai noroc să nu fii al o miilea cumpărător, după câteva ceasuri, duceai acasă ceva foarte rar, unul din aceste produse – ness, cafea, portocale, banane, ciocolată sau alune glazurate. Trebuia să aștepți o zi la coadă ca să îți umpli sifoanele sau să cumperi pâine. Mai exista o categorie intermediară – speculanții, descurcăreții, învârtiții, cei cu relații, piloșii. Era un fel de piață liberă improvizată. Unii ofereau contraservicii – pasau țigări, casete video, blugi, băuturi. Cafeaua, de exemplu, era mai rară ca aurul în anii 80. Ce se găsea în magazine nu era cafea adevărată, ci un surogat – îi zicea în derâdere nechezol pentru că după ce beai licoarea nechezai. Doctorii ofereau consultații în regim de troc, pe țigări, whisky sau pachete cu carne. Mai aduceau înainte de Revelion și țigări BT cartonat la restaurantul Central, la garderobă. Coada era lungă de zeci de metri”.
Cluburi arhipline, vacanțe extravagante, ținute exotice si valuri de șampanie scumpă…Cam acestea sunt cuvintele cu care se poate caracteriza modulîn care petrec acum o parte dintre români în noaptea trecerii dintre ani. În perioada comunismului, însă, lucrurile nu stăteau tocmai la fel…O gașcă restrânsă de prieteni, un interior modest de sufragerie, câteva feluri de mâncare încropite cu alimente procurate “pe relații”, toate pe fundalul crainicului TVR si al îndemnurilor socialiste ale tovarășului Nicolae Ceaușescu…Așa s-ar putea zugravi în câteva cuvinte atmosfera din noaptea Anului Nou, în casa familiei mele, în epoca Ceaușescu. Pentru cei mai tineri, acest peisaj pare unul de groază în comparație cu programul unei nopți nebune în cluburile de fițe, dar aceasta era realitatea vremii. Elementul central al distracției în noaptea de Revelion era, pentru ai mei, programul de la televizor, un pic mai animat decât în orice altă zi din an. Toma Caragiu, Alexandru Arșinel sau Stela Popescu însuflețeau petrecerea de pe micile ecrane cu momentele lor comice. În apartamentul ”părintesc” care, spre surprinderea dumneavoastră, era destul de spațios pentru acele vremuri, se înghesuiau câte 10-15 oameni. Fiecare stătea pe unde apuca – pe scaune, canapele, colțuri de canapele… Sufrageria era ocupată cu mese pe care era întinsă mâncarea. Așa că ringul de dans era improvizat pe holurile înguste. Îmi amintesc cu nostalgie un astfel de revelion petrecut în 1980. În mod cu totul excepțional, televiziunea publică avea program aproape toată noaptea. Erau și câteva secvențe cu vedete internaționale, la rubrica „Varietăți internaționale”. Pentru mulți, Revelionul însemna savurarea celor câteva ore bune de transmisie TV. Era o sărbătoare. Toată lumea din casă era chemată la televizor și anunțată că „Începe!”. Asta chiar dacă în zilele următoare se redifuzau la rubrica „Dacă doriți să revedeți selecțiuni din programul de Revelion”. La miezul nopții, distracția era întreruptă de mesajul lui Nicolae Ceaușescu. „Hai că vorbește Ceaușescu, hai că nu știu ce”, toată lumea cu ochii acolo, desfăceai un spumos, că șampanie nu prea era, pac, buf, puneai în pahare, hai să trăim, la mulți ani! Cu banana pusă din timp la copt în ziare, cu șampanie Zarea, cu țuica de la „țară” și cu cârnații, chișca, lebărul, sângeretele și caltaboșii făcuți de ”tata Culiță ”, încropeau un adevărat ospăț în noaptea dintre ani când fiecare își punea dorința ca noul an sa le aducă un trai mai bun. În ajun de Revelion ”mama Lucica” și mămica erau, și atunci, cele mai năpăstuite. Din meniul tradițional nu lipseau icrele, peștele salata boeuf, sarmalele, rulada din carne de vită împănată cu ouă. Știu că se strângeau mătușile, își împărțeau treburile. Nu făceau nici icrele, nici maioneza cu mixerul. Pe atunci nu era voie să ieși în stradă la miezul nopții, să nu care cumva să-i vină cuiva vreo idee împotriva partidului unic, nu erau nici artificiile, cu atât mai puțin petardele. Restaurantele organizau revelioane și erau pentru cei care își permiteau o astfel de distracție o ocazie de a încerca și altfel de meniuri, mai sofisticate decât puteau găsi în comerț. Banalele, măsline, cașcavalul, crenvurștii erau atunci un mare lux, iar petrecăreții se puteau bucura din plin de „minunățiile” din farfurii, la care aveau acces poate o dată pe an. Cantinele întreprinderilor erau și ele luate cu asalt de oameni, care aveau ocazia să-și petreacă o seară de neuitat în compania colegilor de muncă..
Orășelul copiilora reprezentat în comunism locul vrăjit în care copiii își doreau să ajungă. Departe de bogăția de astăzi a târgurilor de Crăciun, avea pentru cei mici însă o putere extraordinară. Acolo ne întâlneam cu Albă ca Zăpada și cei Șapte Pitici, cu Scufița Roșie, cu Ciocănitoarea Woody, cu fel și fel de personaje de care nu aveau, oricum, timp să se sature în cele 10 minute de desene animate care se difuzau la singurul program TV. Orășelul avea un farmec aparte, să știți, nu era construit din cutii imense, ca astăzi. Erau căsuțe pictate cu personaje din povești, viu colorate. Din dorința de a îl “ucide” pe Moș Crăciun, s-a ajuns la situația penibila în care Moș Gerilă venea în seara de Revelion în orășelul copiilor, înconjurat de 7 pitici. Jucăriile pe care le-am primit în Ajun de Crăciun par o glumă comparativ cu ce cadouri primesc astăzi prichindeii răsfățați. Pe atunci, cele mai “de fițe” jucării erau confecționate din plastic, lemn sau table. Cele mai populare erau „Negresele” cât palma și „coșarii” nelipsiți din orice colecție de jucării. În ceea ce privește obiceiurile de Crăciun și de Anul Nou remarcăm o chestiune interesantă. Imediat după instalarea comuniștilor, după abdicarea Regelui, s-a produs schimbarea, deși prin sate, și chiar și la oraș, cât au rezistat casele particulare, se mai mergea cu Steaua. Cântecele religioase au început să nu se mai cânte prin anii ’50-’60, când s-au înălțat primele blocuri, iar la bloc nu prea știai peste cine dai, se afla repede. S-a păstrat, în schimb, Plugușorul, a fost chiar cultivat acest obicei în comunism, astfel se preamărea colectivizarea, munca în agricultură. Până să se altereze obiceiurile, colindătorii veneau însă din comunele vecine cu pluguri adevărate și cu boi, chiar dacă nu era zăpadă. Acele sărbători, atunci, aveau un farmec aparte, era o atmosferă…., cu toate lipsurile din comunism. Sau poate că așa vedem noi acum lucrurile, însă altfel erau iernile, altfel erau copiii, mai comunicativi, mai dornici să afle, să asculte poveștile celor mari, să vadă.. Atracția Orășelului Copiilor era, evident, Moș Gerilă, unul atât de mare încât uneori copiii se mai și speriau, de la bază neputând să-l cuprindă cu privirea. Cred că îl construiau folosind, ca bază, o statuie. Oricum, era imens. Moș Gerilă, pentru că el venea (nu Moș Crăciun), venea la tăticu’ la lucru pe 30 sau pe 31 decembrie. Nostalgia soldățeilor de plastic, a trenulețelor cerute de atâtea ori în gând Moșului și cu voce tare părinților, o trăiesc astăzi în fiecare an. Îmi amintesc de faptul că descopeream cu săptămâni înainte ascunzătoarea părinților, că știam ce avea să-mi aducă Moșul, pentru că părinții cumpărau jucăriile atunci când le găseau, și nu prea le găseau tot timpul, dar că țineau totdeauna secretul, avizi să mai creadă încă în Moș.
P.S. La Shop –ul Hotelului Arcașu am văzut ciocolată în vitrină și Moș Crăciuni de pluș. Am înlemnit mai ales când am aflat că nu e pentru noi, că e pentru vizitatorii din străinătate, care cumpără cu „valută” A fost prima dată când am auzit acel cuvânt. Îmi amintesc de zilele de iarnă dinaintea Crăciunului în care mama gătea, făcea prăjituri la lumina lumânării sau a lămpii cu petrol. Care decorațiuni stradale luminoase? Erai norocos dacă locuiai pe o stradă unde nu lipsea decât tot al doilea bec de pe stâlpii de iluminat. Dar îmi amintesc la fel de bine cel puțin două seri de Ajun aici, la Suceava, fără curent electric în România zilelor noastre. Doar că de data asta erau avarii. Anul ăsta, Crăciunul este o sărbătoare doar pentru cei „necopți” încă. Pentru mine, Crăciunul, perioada asta, este un lung moment de nostalgie a Crăciunurilor din copilărie. Am teama că n-am prețuit îndeajuns clipele alături de părinți și de bunicii pe care nu-i mai am de mult. Ruga mea către Dumnezeu este ca părinții mei să mai fie alături de mine și anul viitor, și peste doi ani, și peste trei…Să fie nemuritori. Nu sunt pregătit.. Nu cred că voi fi niciodată. Iubiți-vă părinții, arătați-le în fiecare zi asta. Pentru că, într-o zi, când veți avea mai mare nevoie de ei, nu vor mai fi…
Lucian Dimitriu
