Între lacrimă și zâmbet

Se mai fac farse? Dintr-astea amicale, hazoase și inocente, nu meșterite la modul profesionist de către farsorii de serviciu la posturile de radio și tv. În tinerețe, o țineam din farsă-n farsă – nu spunea H. Pourrat că „Viața fără farse e ca o călătorie fără hanuri”? Prin anii ’60 nu existau computere și erau la modă, în secretariatele de redacție, garniturile „Letraset”: de pe o filă transparentă se desprindeau litere care, orânduite pe hârtie, lăsau impresia textului tipărit. Drept pentru care am „tipărit” un convingător antet al Ambasadei Marii Britanii, dedesubtul căruia am scris la mașină o generoasă și fermă invitație trimisă de British Council scriitorului Corneliu Ș.: trei săptămâni documentare în Anglia, transport și cazare „all inclusive” în contul reginei. Constatând că beneficiarul s-a ambalat, totuși, prea tare (făcuse cerere pentru concediu fără plată în vederea iminentei plecări în Anglia, își cumpărase umbrelă nouă și dicționar de conversație româno-englez), autorii farsei i-au mărturisit despre ce-i vorba, dar… pas de-l convinge! N-a crezut până ce nu i s-a arătat cum letrasetul se rade cu lama, literă de literă… Cu același procedeu de „tehnică tipografică” l-am trimis la Concentrare în cazarmă pe criticul Const. P. Își orânduise în valiza de lemn, conform indicațiilor din Convocarea măsluită, „schimburi curate și hrană rece pentru trei zile”…
*
Când s-a lansat acțiunea de „îmbunătățire a compoziției sociale”, Radio Iași s-a cutremurat din temelii: au fost „implementați” în redacție novici aduși din producție, cu biografii-beton, pricepere zero și înzestrare gazetărească așijderea. Mi-a fost încredințat spre ucenicire onorabilul Ștefan T. (nu-i scriu numele întreg, poate mai trăiește, de ce să-i tulbur bătrânețile?) care, tâmplar fiind, a scris la gazeta „Munca” o știre precum că secția dumisale a depășit planul semestrial cu 1,1%. Bun pentru gazetărie! A fost scos din producție și trimis la Radio. Într-o bună zi, mă întreabă: „Tov Iacoban, dumneata nu obosești să vorbești de unul singur 90 de minute?” I-am răspuns că n-am ce face, asta-i meseria comentatorului sportiv și, oricum, n-are cine să mă ajute. „Dați-mi voie să vă ajut eu.” Mi-a mărturisit că nu se pricepe la fotbal (parcă eu mare pricepere aveam!), că n-a fost niciodată pe stadion, dar, dacă-i fac rost de-un regulament, o să se descurce, fiindcă ascultă de mult transmisiile noastre și mare filosofie nu-i. Adulmecând iminența farsei, i-am dat un regulament și l-am invitat duminică la stadion, unde va face o înregistrare de probă, la meciul din deschidere. Vine, îi dau formațiile, începe meciul, deschidem magnetofonul și, după ce constată că „echipa gazdă se apără succint”, face o pauză, începe să răsfoiască Regulamentul și-mi cere, din ochi, ajutorul. Îi fac semn să-i dea înainte; bietul de el, a-nceput să se ia de arbitri care nu văd ce se întâmplă pe teren… iar s-a oprit… iar m-a privit implorator… până la urmă, a mai bâiguit vreo două-trei minute în fața microfonului, după care a zbughit-o pur și simplu. Înregistrarea de pomină o ascultam cu lacrimi în ochi, după aceea, la petrecerile interne de anul nou; nu știu pe unde o mai fi.
A! Să nu uit esențialul: meciul din deschidere era de rugby.
*
Eram tineri… și răi! Medalia „Colectivizarea agriculturii” s-a decernat, la Iași, în cantități industriale, inclusiv unor personaje care n-au știut niciodată câte țâțe are vaca. Post-festum, s-a complotat într-o „anumită parte” a redacției falsa introducere pe lista medaliaților a încă două nume: Valer Mitru și fostul lui șef de la Stația de amplificare, Lică Bluthal. O voce necunoscută i-a convocat telefonic la festivitatea decorării. Autorii farsei s-au ascuns după coloanele de la parterul Palatului Culturii, așteptând apariția catindaților la decorare. Primul se ivește Bădia Mitru, cu o garoafă la butonieră; își călcase, festiv, pantalonii. Toată dimineața dăduse telefoane de la redacție: stabilea în dreapta și-n stânga întâlniri cu unul ori cu altul, după care suna din nou și le contramanda cu textul „nu pot veni, mă cheamă ăștia să-mi dea o tinichea”. Am râs cu noduri, fiindcă, atunci când a-nțeles că-i farsă, Valer Mitru avea ochii în lacrimi…