Între dutch și daci

N-am cum să privesc meciurile echipei naționale și să nu mă ia valul, oricine s-ar afla pe teren. Pot aduce inițial oricâte critici selecției, pot fi ulterior nemulțumit și caustic cu tactica sau evoluția unor jucători, însă în timpul partidei sunt tușat de fiorul acela special, posibil numai când joacă România. Chiar dacă exasperarea mă face uneori să scriu că echipa reprezentativă a lui Pițurcă nu mă mai reprezintă, chestia asta încetează atunci când se aude imnul. Nu mai contează pe cine aș vrea eu în teren sau în lot, dacă Piți îl bagă pe Pompiliu Stoica vârf, n-am cum să nu mă bucur dacă acesta reușește un hat-trick! În regulă, știu că scenariul n-are nici o legătură cu realitatea, ideea însă trebuie reținută. Dacă Lobonț va fi preferat lui Coman, nu cred că un suporter rapidist n-ar sări în sus dacă Lobonț ar apăra un penalty. Este drept că, dacă ar scăpa vreo minge în poartă, n-aș vrea să fiu în pielea lui sau a lui Pițurcă. Până la urmă, totul se reduce la noroc… Oricât de savantă ar fi tactica, dacă nu s-a scăpat în scăldătoare, nici un antrenor nu va culege roade pe măsură. S-au scris o mulțime de alegorii despre meciul de la Rotterdam. Ideea care s-a desprins este că, deși auspiciile sunt nefavorabile, se simte ceva în aer, tricolorilor trimiși în tranșee li se insuflă ceva, o stare de grație, o predispoziție pentru gesturi eroice. Îmi aduc aminte de singurul rezultat cu adevărat mare reușit de antrenorul Pițurcă la națională. Jucam în Portugalia cu o echipă încropită, mulți retrași, mulți accidentați, adversari poleiți… Lusitanii au ratat o sumedenie de ocazii, Roșu a luat roșu, Stelea a apărat un penalty, iar în ultimul minut Dorinel n-a avut un corner de executat, ca la Copenhaga, ci o lovitură liberă. Gol și pe fundația acestui gol s-a construit acea calificare. La cum se prezintă astăzi lucrurile, pentru a ieși cu capul sus din Țările de Jos trebuie să vrăjim cumva poarta noastră (adică să nu luăm mai mult de un gol, s-o păstrăm imaculată e utopic!), iar cel puțin unul dintre Mutu și Marica, poate Zicu, să prindă o zi din aceea în care iese totul. Fie goluri antologice, de autor, fie șuturi leșinate, important e să sară când și cum trebuie din gazon sau să găsească devierea providențială. Să nu credem în minuni, să ne bazăm pe ele!