La Chișinău și la Iași, câteva zile ale acestui octombrie au fost așezate sub semnul tutelar al poeziei lui Grigore Vieru; ediția I-a a Festivalului consacrat amintirii, ori, mai bine zis, prezenței poetului în eternitate a început dincolo de Prut într-o vineri, parcă spre a se evoca debutul editorial ieșean și românesc din 1978 cu volumul „Steaua de vineri”. S-a încheiat patru zile mai târziu în vechea capitală moldavă, cu o ceremonie mai puțin obișnuită: unei străzi din preajma Casei Pogor, tărâm al „Junimii”, i s-a atribuit numele Grigore Vieru.
Printre organizatori s-au numărat primăriile celor două municipii (cu participarea efectivă și activă a primarilor Dorin Chirtoacă și Gheorghe Nichita), Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, dar… nu și Uniunea Scriitorilor din România, barem prin intermediul Filialei ieșene. Absențele sunt la fel de semnificative ca și prezențele, ele semnalând și subliniind hiatusul existent între percepția publică și cea oficial-scriitoricească „dă București”.
Vreme de 20 de ani, oficiosul Uniunii Scriitorilor, „România literară”, n-a publicat nici un vers semnat de Grigore Vieru (imprecații, însă, destule…), iar voluminoasa „Istorie a literaturii” datorată președintelui Uniunii doar îl menționează într-o enumerare a „basarabenilor defazați” și atât. (Cum, de altfel, în aceeași „Istorie” nu veți afla amintit… numele laureatei Nobel Herta Müller!) Pe de altă parte, în pofida atitudinii oficiale mai mult decât rezervată, notorietatea poetului nu a contenit să crească, într-o progresie a „contaminării” decelabilă în toate compartimentele și etajele societății românești.
Firește, se cuvin căutate explicații. N-aș crede că tratamentul rezervat celor două vârfuri ale literaturii române basarabene (Goma în proză și Vieru în poezie) s-ar datora staturii lor de luptători pentru resurecție națională – ar fi împotriva naturii, a logicii și chiar a bunului simț. Întrebarea malițioasă și cinică a lui Stalin „Câte divizii are Papa?” poate fi întoarsă către realitatea basarabeană a istoriei recente: „Câte divizii au avut Goma și Vieru?” Fiindcă amândoi au ținut mai mult în frâu rusificarea totală a Basarabiei decât întreaga armie română și toate eforturile diplomatice al Bucureștilor la un loc.
Președintele Mircea Snegur îmi declara, în 1990: „Scriitorii au fost cei care, practic, au dat imboldul mișcării democratice pentru renaștere națională (…) Când Grigore Vieru spune o vorbă, simți că este temeinică.” Citat care îmi dă prilejul să amintesc și afirmația lui Goga: „O graniță se păzește sau cu un corp de armată, sau cu statuia unui poet legat de inimile tuturor.” Este posibil ca faima și prestigiul militantului Vieru să fi premers, în percepția publică, contactul avizat cu poezia aceluiași Vieru. Capitolul dureros „Basarabia” fusese pus la index și interzis românilor mai bine de jumătate de veac, iar puțin sperata redeschidere va fi fost declanșată mai degrabă de puterea nebănuită a versului rupt din suflet decât de îngăduința marilor puteri. Poate, în primii ani după 1990, prestigiul lui Vieru în întreg spațiul românesc se sprijinea mai întâi pe statura lui de simbol unionist și abia după aceea pe cunoașterea reală a operei. Din clipa în care cărțile poetului au început să aibă circulație, televiziunile (unele) și posturile de radio să-i consacre emisiuni, internetul să aducă, din PC în PC, eșantioane lirice marca Vieru, iar critica netimorată să-i releve meritele scriitoricești reale, temeiul prețuirii s-a deplasat, firesc și revelator, din spre politic spre artistic.
Mai rămâne de înlăturat confuzia voită (nu numai terminologică) dintre patriotism și naționalism, pentru a izbăvi cu totul lirica lui Grigore de bănuiala oricăror conotații din afara esteticului. Poetul basarabean a adus poeziei române exact ceea ce acum îi lipsește flagrant, depărtând-o dramatic de cititor: simplitatea, sinceritatea, investiția de idee și sentiment. Ascultați-l: „Ușoară, maică, ușoară / De-ai putea păși călcând / pe semințele ce zboară / între ceruri și pământ…”
P.S.
Comentatorii sportivi de la TV au luat-o razna de tot: pentru ei nu mai există „de”, totul e „de către”. Grădinescu: „Jucătorul s-a despărțit cu greu DE CĂTRE Steaua.” Analfabetule! Înapoi în clasa II-a!
