Între cămașă și suflet

Aproape încântat de convingerile lui „rezonabile” și oarecum mândru de propria sinceritate, un om îi spuse odată unui călugăr îmbunătățit:
– Părinte, sincer să fiu, eu unul cred în Dumnezeu, dar nu prea le am cu biserica. N-am mai fost de copil pe la slujbe, iar de Spovedanie – nici vorbă! Eu așa consider, că important este să crezi în Dumnezeu, iar restul sunt obiceiuri băbești, nepotrivite cu nivelul și demnitatea omului de azi.
Călugărul îl privi cu blândețe, apoi îi spuse, pe neașteptate:
– Prietene, abia acum văd eu, nevrednicul de mine, ce cămașă frumoasă și scrobită ai dumneata!
Luat prin surprindere, omul a ridicat din umeri și a tăcut, flatat și nedumerit în același timp, însă călugărul a continuat:
– Spune-mi, dumneata porți această cămașă cât e ziua de lungă?
– Da, o… o zi o port, în orice caz… – răspunse omul, aproape bâlbâit.
– Dar se întâmplă s-o porți și două sau trei zile?
– Nu știu, poate că uneori da…
– Dar o săptămână sau o lună întreagă, o porți?
– A, nu, părinte, nu se poate așa ceva! M-aș simți groaznic în ea…
– Pai de ce, prietene, nu-i aceeași cămașă care-ți place acum?! – urmă călugărul, prefăcându-se a nu fi priceput.
– Păi… o cămașă e o cămașă și… Se murdărește și ea… și trebuie spălată. Pe urmă sigur, o iau iarăși pe mine, mă simt bine în ea, cum este când te primenești…
– Păi, vezi, prietene! Așa cum se murdărește cămașa de pe dumneata și trebuie cu tot dinadinsul spălata pentru a o purta din nou, tot la fel și sufletul se „murdărește” de păcate și de multele noastre slăbiciuni. Și cum l-ai putea curăța, te întreb, dacă nu la Spovedanie și la sfintele slujbe, prin dragostea și harul lui Dumnezeu, Care are putere pe toate să le ierte și să le facă noi, luminându-le până la străvezime?