Între a vrea și a putea

Încerc să răspund la întrebarea nepusă de Călin Ciobotari (vezi tableta de marți) celor 11 actori intervievați în cartea „O istorie dialogată a Teatrului Național din Iași” – de ce „Comitetul Revoluționar” s-a grăbit să desființeze Teatrul de la Suceava? Gestul a fost de tot singular, fiindcă revoluția a îngăduit înființarea și reînființarea de instituții culturale pe tot cuprinsul țării, singura dispariție fiind greu explicabila rășluire de la Suceava, continuată, mai târziu, cu retrocedarea clădirii în care nici o cărămidă n-a aparținut și n-a fost pusă vreodată de vechii proprietari.
Secția de la Suceava a Naționalului ieșean a fost unică în felul ei: de ani și ani nu mai luase ființă nicăieri o nouă instituție teatrală, construcțiile social-culturale erau strict interzise, scenele românești se zbăteau în cruntele nevoi ale imposibilei „autofinanțări”; puținele edificii cu destinație culturală ctitorite în Moldova acelor ani (Memorialul de la Ipotești, Casa Scriitorilor de la Iași, Teatrul de la Suceava) fiind ridicate ilegal, prin viclenii, aranjamente și complicități locale. Traian Gârba a riscat mult atunci (bineînțeles că n-au întârziat reclamațiile – „scrisorile oamenilor muncii”), numai că efortul financiar fusese înregistrat la capitolul „reparații” și nu „investiții”, astfel găsindu-se justificarea că doar s-a dres o sală veche (de fapt demolată până la – inclusiv – temelie), punându-se la bătaie premiile obținute de județ în întrecerea socialistă, bla, bla, bla… a ținut! Un președinte de cultură inimos (Toma) și câțiva dregători locali sufletiști au făcut posibilă incredibila ispravă: înființarea unui teatru… complet împotriva curentului, a rigorilor epocii și, oricum, a imperativelor oficial clamate.
Efortul sucevean a fost generos și considerabil: țin minte și acum căciula primarului plină cu… chei de apartamente, din care merituoasa promoție a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică București și-a tras… noile locuințe, astfel aflându-și adresele din Bucovina. Ei bine, după ce trupa se cristalizase, după ce critica a comentat favorabil cele dintâi premiere ale Teatrului Municipal Suceava, ieșenii… l-au desființat ca prim act… revoluționar (!?) Am semnat cu jale respectiva adresă (puteai să te opui cursului revoluției? – erai contra-revoluționar!), bănuind încă de atunci suprapunerea unor interese ascunse.
Adresa trimisă la Suceava nu explica în nici un fel trista hotărâre și m-aș bucura dacă barem acum, după 20 de ani (ca-n Dumas!) vreunul dintre intervievați, fost component al avântatului Comitet, s-ar fi referit cât de cât la nefericitul deces cultural comis sub proteguirea banderolei tricolore. Cum nici unul n-a făcut-o, încerc să-i suplinesc, avansând ipoteze. Doar ipoteze. Cel mai simplu și mai nedrept ar fi să-l citez pe Schopenhauer („De-ndată ce se face simțit un talent eminent în vreo specialitate, toate mediocritățile acelei specialități își dau în deplin acord osteneala să-l ascundă, să-i ia ocazia și să-l împiedice în toate chipurile de a deveni cunoscut, de a ieși la lumină.”) și să conchid că buchetul strălucit de tineri actori repartizați la Suceava (Iașul era oraș închis pentru orice categorie de absolvenți) reprezenta o nedorită concurență pentru trupa cam ostenită a Naționalului; ivindu-se momentul propice, s-a acționat în consecință. Nu cred că-i vorba despre așa ceva. De altfel, era o desființare ciudată, fiindcă dispărea Secția, dar actorii… rămâneau în statele de funcțiuni ale Naționalului. Probabil că în asta rezidă și adevărata explicație: chiar trupa suceveană, adulmecând posibilitatea abandonării navetei (jucau alternativ, pe ambele scene) și înregimentării depline în trupa Teatrului Național, a izbutit să determine decizia. Ar mai putea fi avute în vedere și economiile ce rezultau pe moment, importante în contextul autofinanțării, dar nesemnificative în situația în care, imediat după revoluție, statul și-a reluat integral obligațiile de susținere financiară a teatrului românesc.
C-o fi fost una, c-o fi fost alta, c-o fi câte ceva din toate, nu-i ușor de stabilit după două decenii și, oricum, nu drege nimic. Suceava și-a înființat un teatru când era cvasi-imposibil, iar azi, sub domnia versului-dicton „ce nu se poate, când totul se poate?” nu-l mai are. Vreme în care toate județele moldovene vecine au fost și au rămas mai înstărite cultural…