Intrarea Maicii Domnului în biserică – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sărbătoarea de astăzi amintește de momentul intrării Maicii Domnului în templul din Ierusalim. Este o sărbătoare care, asemenea celorlalte sărbători dedicate Maicii Domnului, cu excepția Bunei Vestiri, nu are temei scripturistic, ci doar patristic. Și, totuși, Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră versetul 11: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta” și versetul 16: „Aduce-se-vor Împăratului fecioare, în urma ei, prietenele ei se vor aduce Ție” din Psalmul 44 drept temeiurile scripturistice ale acestei sărbători.
Versetul 11, tâlcuiește Sfântul Maxim Mărturisitorul, învață despre așezarea Maicii Domnului de-a dreapta lui Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor; versetul 16 anticipează atât momentul intrării, cât și fastul și bucuria primirii Maicii Domnului în templul din Ierusalim.
Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, afirmă că Intrarea Maicii Domnului în biserică se sărbătorea chiar înainte de secolul al IV-lea; Sfântul Andrei Criteanul (secolul al VII-lea) vorbește despre felul în care se ținea sărbătoarea la Ierusalim, iar Sfinții Gherman și Tarasie (secolul al VIII-lea) au rostit cuvântări cu prilejul acestei sărbători. În Apus, acest praznic închinat Maicii Domnului s-a serbat pentru prima dată la Avignon, în 1374, în timpul papei Grigorie al XI-lea, răspândindu-se în timpul papilor Sixt al IV-lea și Sixt al V-lea (sec. XV-XVI).
Cât privește ziua de 21 noiembrie, ea reprezintă data sfințirii bisericii cu hramul Intrarea Maicii Domnului în biserică, construită nu departe de ruinele templului de către împăratul bizantin Iustinian cel Mare.
Așadar, împlinindu-se trei ani de la nașterea Mariei, Sfinții Părinți Ioachim și Ana, voind a împlini cu fapta ceea ce au făgăduit cu cuvântul, au plecat, cale de trei zile, din Nazaretul Galileei la Ierusalim, pentru a o încredința pe Maria templului.
Desigur, nu este vorba de templul înălțat de Solomon, care a fost distrus de Nabucodonosor pe la 587 î.d.Hr., ci de templul construit de Zorobabel abia după 70 de ani de la distrugerea primului, în 517 î.d.Hr.
Răsfoind paginile Arheologiei biblice, aflăm că, până la construirea templului în Ierusalim, oamenii L-au adorat pe Dumnezeu numai în locurile în care Dumnezeu li S-a revelat. Așa au fost ridicate jertfelnice de către Cain și Abel, de către Noe și de către patriarhi, fie la Sichem ori Betel, fie la Mamvri, Beer-Șeba ori Ghilgal, fie la Șilo, Mițpa, Ofra, Dan sau Ierusalim. Așa a fost Cortul Mărturiei, ridicat după planul lui Dumnezeu de către Bețaleel și Oholiab, care a însoțit poporul ales până la intrarea acestuia în Canaanul Făgăduinței; așa au fost înălțate apoi sinagogile, temple în miniatură, întemeiate în jurul prorocilor în timpul exilului, dar și după întoarcerea din exil.
Templul a fost construit de Solomon, la recomandarea prorocului Natan, după un plan al lui Dumnezeu, în decurs de șapte ani; avea 11 m lungime, 16 m lățime și 33 m înălțime, la care se adăugau anexele din curtea exterioară. El cuprindea un vestibul, aula, Sfânta și Sfânta Sfintelor, separate de doi pereți din lemn de cedru primit de la Hiram, regele Feniciei, încrustați cu heruvimi și motive florale, placate cu aur.
Până la intrarea în templu trebuiau urcate 15 trepte. Ritualul cerea ca iudeii să se oprească pe fiecare treaptă, pentru a rosti câte un psalm din Psalmii treptelor (119-133).
În curtea interioară a tempului, care se mai numea și curtea preoților, se afla altarul arderii de tot, un vas destul de mare cu apă pentru spălările rituale – numit Marea de aramă – și alte zece vase mai mici, care serveau la spălarea animalelor pentru jertfă; în fața templului se aflau două coloane cu capiteluri florale din lotus sculptat.
În Sfânta se afla altarul tămâierii și o masă din cedru, placată cu aur, pe care se aflau pâinile punerii înainte și zece candelabre din aur. Iar în Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, un chivot în care se păstrau Tablele Legii, mărturie despre revelația lui Dumnezeu și a voii Lui pe Muntele Sinai. Chivotul era considerat tronul lui Dumnezeu, fiind o dovadă a propriei Sale prezențe, revelații și existențe.
Însă templul lui Solomon a fost de nenumărate ori profanat și jefuit, până când Nabucodonosor l-a dărâmat din temelii (587 î.d.Hr.). Abia după șaptezeci de ani (517 î.d.Hr), Zorobabel, la îndemnul prorocilor Agheu și Zaharia, a refăcut atât templul, cât și anexele, arhiereu fiind Iosua. Acesta este templul în care a intrat Maica Domnului la vârsta de trei ani.
Templul avea nouăzeci de camere, dispuse pe trei paliere, notează istoricul Iosif Flavius, încăperi în care, într-o parte, locuiau fecioarele care erau încredințate spre a sluji lui Dumnezeu, până la o vreme; în cealaltă parte locuiau văduvele, cele care făgăduiau să-și păzească curățenia până la sfârșitul vieții, precum prorocița Ana, fiica lui Fanuel; într-o altă parte locuiau bărbații și, în sfârșit, într-o latură separată locuiau pelerinii săraci, care veneau de departe pentru închinare.
În locașul fecioarelor a fost rânduită și Maria; aceste fecioare care au fost rânduite pe lângă dânsa erau fecioare iscusite în ale Scripturii și în lucrul mâinilor, pentru ca – după obiceiul evreilor – încă din copilărie să se deprindă atât cu învățăturile sfinte, cât și cu lucrul mâinilor (rucodelii).
Ajunsă la templu, – notează Fericitul Ieronim –, Maria singură, fără oprire, a urcat cele 15 trepte care duceau spre ușa de intrare. Și ajungând la treapta cea de sus, Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, i-a dat Mariei, ca uneia ce era desăvârșită în ceea ce privește darul lui Dumnezeu, loc de rugăciune, spre deosebire de celelalte fecioare, în Sfânta Sfintelor, consemnează scrierile apocrife.
Astfel a fost dusă la templul Domnului Fecioara Maria, în care a rămas până la vârsta de cincisprezece ani, ocrotită fiind de Arhanghelul Gavriil, care îi descifra tainele Scripturilor, pregătind-o pentru înalta chemare rânduită de Dumnezeu de a-L naște pe Fiul Său.
Intrarea Maicii Domnului în biserică anticipează intrarea noastră în Biserică prin Sfintele Taine și, de ce nu, definirea noastră ca persoane, chemate să fim în permanentă comuniune cu Dumnezeu.