Intrarea Domnului în Ierusalim

Strigăm și noi aceste cuvinte consacrate, precum odinioară ierusalimitenii la intrarea Domnului în sfânta cetate, cu bucurie și cu nădejde. Cu bucurie, pentru că am ajuns cu pace această zi, mângâindu-ne cu darurile Sfintei Liturghii, cu nădejde, pentru că știm că El, Mântuitorul, ne va mântui și pe noi, căci pentru lucrarea de mântuire a intrat în Ierusalim, acum aproape 2000 de ani.
Atmosfera liturgică deosebită a acestei zile este sporită de splendoarea anotimpului primăverii în care ne găsim, când vegetația proaspătă este îmbogățită de mulțimea florilor, care mai de care mai frumoase și mai înmiresmate. După cum îndeobște se cunoaște, praznicul poartă și numele de „Florii”, datorită faptului că sărbătoarea creștină s-a suprapus peste „floralia” romană (o sărbătoare a florilor), denumire întru totul justificată prin abundența florilor în această perioadă.
Astfel, atât prin semnificația mântuitoare, cât și prin ambianța naturii care înflorește și regenerează primăvara, suntem invitați la bucurie și nădejde, altfel spus, la împrimăverire sufletească.
Iubiți credincioși, ne propunem să răspundem, cu ajutorul Domnului, la întrebarea de ce Mântuitorul, în opoziție cu smerenia Sa desăvârșită, a intrat triumfal în Ierusalim, acceptând „osanale”, haine așternute în calea Sa și întâmpinări cu ramuri de finic? Este întrebarea pe care și-o pot pune îndeosebi cei care cunosc mai puțin (sau deloc) Sfintele Evanghelii, dar răspunsul ne poate fi tuturor de folos, chiar dacă, în mare, cunoaștem lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu.
Mai întâi, să ne amintim că El s-a apropiat de Ierusalim pentru că în curând avea de plinit lucrarea Sa: Cina de Taină, cu instituirea Sfintei Euharistii, patimile, moartea pe Cruce și Învierea. Faptul că a fost întâmpinat cu o atât de mare atenție se explică prin faima Lui, răspândită în întreg ținutul Țării Sfinte, inclusiv datorită unei minuni recente, anume învierea lui Lazăr din Betania. Căci ne spune evanghelistul Ioan: „De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut această minune” (12, 18).
Se știe, de asemenea, că poporul israelit, apăsat de povara jugului roman, vedea în El un rege autohton eliberator. El, care înmulțise pâinile și făcuse atâtea alte minuni, inclusiv învieri din morți, care vorbea atât de fascinant și cu putere, avea, după socotința lor omenească, toate calitățile să le fie conducător.
Să ne amintim că au mai existat tentative de a-I oferi tronul. De pildă, după prima înmulțire a pâinilor, mulțimile săturate au exclamat: „Acesta este cu adevărat Proorocul, Care va să vină în lume” (Ioan 6, 14), vrând să spună Acesta este Mesia, Eliberatorul, Care ne poate asigura pâinea cea de toate zilele, Regele nostru mult așteptat!
Iar Iisus, ne spune același evanghelist Ioan, „cunoscând că au să vină cu sila ca să-L facă rege, s-a dus în munte, singur” (6, 15).
Așadar, El, Care nu se voia împărat al lumii, ci Mântuitor de păcate al ei, nu putea să primească funcții și tronuri. Iată, însă, că la intrarea în Ierusalim, paradoxal, acceptă „osanale”. Ba mai mult, când fariseii I-au cerut să-și certe ucenicii, să nu mai strige odată cu poporul, El nu numai că nu i-a oprit, ci a zis: „Vă spun vouă că dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga!” (Luca, 19, 40).
Iubiți credincioși,
Credem, pe de o parte, că Mântuitorul a îngăduit această manifestare festivă pentru a se vedea cât de mare era dorința de izbăvire a poporului, fie și numai sub aspect politico-social, iar pe de altă parte pentru a ne arăta cât de deșartă este mărirea lumească, orice formă ar îmbrăca ea. Este o ipoteză avansată de părintele cărturar, doctor în teologie, fost deținut politic, Gheorghe Lițiu, în volumul de predici intitulat „Cartea vieții”.
În sensul acestei păreri ne amintim cu toții că aceeași mulțime care-L aclama și-L voia rege pe Iisus, așternându-și cu supunere hainele în cale-I, fluturând cu admirație ramuri de copaci, peste numai câteva zile avea să strige răstignește-L, răstignește-L, ocărându-L, proferând insulte și scuipându-L cu dispreț. De aceea, să fim atenți la câteva amănunte.
El n-a intrat călare pe un cal falnic, așa cum s-ar fi cuvenit unui împărat, ci pe un asin, ca semn al nerenunțării la smerenie, totodată, al neacceptării tronului lumesc. De asemenea, să observăm că în timp ce mulțimea era veselă și în entuziasm dezlănțuit, El era trist și chiar a plâns când S-a apropiat de cetate (Ioan 19, 41), știind cele ce aveau să se întâmple nu peste multă vreme. El știa, ca Dumnezu Atoateștiutor, că în Ierusalim nu i se pregătește, de fapt, tronul, ci crucea și mormântul.
A voit, așadar, să ne arate cât de trecătoare și deșartă este mărirea lumească, spre a lua aminte și noi, fiecare, să nu ne atașăm veșnic de cele de aici. Căci, iată, când Iisus S-a arătat puternic, făcător de minuni, tare în faptă și cuvânt, toți L-au slăvit și s-au strâns în jurul Său.
Iar peste câteva zile, când S-a lăsat vândut, prins, legat, batjocorit, prin acel act de chenoză proniatoare, aceiași slăvitori L-au insultat cu înverșunare și L-au părăsit în grabă. Cât de bine se potrivesc aici cuvintele psalmistului care zice: „Și când s-au clătinat picioarele mele, împotriva mea s-au semețit. Că eu spre bătăi gata sunt și durerea mea înaintea mea este pururea” (Psalm 37, 16-17).
Așa și noi, de multe ori, iubiți credincioși, să ne amintim din experiența vieții personale: atunci când suntem sănătoși, ne merge bine, suntem înstăriți, sau avem cumva o funcție importantă, multă lume ne caută, ne laudă chiar, unii cu sinceritate, alții din interes. Dar dacă se întâmplă să ne îmbolnăvim, să cădem în sărăcie, să pierdem funcția sau numai serviciul obișnuit, mulți dintre cei ce ne aduceau „osanale” ne uită repede, ne ocolesc, ori ne vorbesc de rău, ne disprețuiesc, ne ocărăsc chiar, semețindu-se în fel și chip asupra noastră.
Și atunci simțim, cu o sfâșietoare durere, cum și nouă ni se potrivesc cele spuse de Marele Psalmist: „Când s-au clătinat picioarele mele, împotriva mea s-au semețit”. În astfel de situații, unii semeni de-ai noștri parcă nu mai sunt oameni, ci se comportă uneori ca anumite fiare în junglă, poate și mai rău.
Este sugestiv în acest sens proverbul: „În leul doborât lovesc toți măgarii”. Și așa este: câtă vreme leul, „regele animalelor”, este sănătos, care animal ar îndrăzni să-l lovească? Căci i se recunoaște puterea, este luat în seamă, adică. Dar dacă este bolnav, căzut, sau poate mort, este cel puțin ignorat, dacă nu cumva lovit sau călcat în picioare.
Constatăm cu amărăciune, așadar, iubiți credincioși, că ceva din ceea ce se întâmplă în lumea animalelor, se petrece și în relațiile dintre oameni, atunci când nu ne dăm seama că cele de aici sunt trecătoare, că nu mărirea sau căderea cuiva trebuie să constituie criteriile esențiale de apreciere, ci faptele și conduita morală.
Exemplul vieții și lucrării Mântuitorului este și în această privință pilduitor, la modul suprem. De aceea, ipoteza că El a acceptat intrarea triumfală în Ierusalim ca să ne arate cât de trecătoare și deșartă este mărirea lumească, avansată de părintele Gheorghe Lițiu, ni se pare plauzibilă.
(Pr. Vasile Gordon, sursa: Doxologia.ro)