Acum o șatră de ani, pe când construiam socialismul luminos pe șantierele țării, mi se întâmpla deseori s-o fac lată, alături de oamenii muncii care puneau mare preț pe consumul de alcool care trecea lesne în bețivăneală. Era un lucru firesc pe treapta de jos a muncii: cu cât meseria era mai necalificată, cu atât gradele de alcool erau mai bogate Acum însă, mă aflu în acea etapă a vieții când elanurile de toate felurile, inclusiv bahice, s-au potolit, ceea ce nu mă împiedică să apreciez cum se cuvine un vin de calitate.
Mai ales de când cu deschiderea mondială a țării noastre, ai și de unde alege: sticlele pline cu licori spaniole, franțuzești, australiene, chiliene, argentiniene sau basarabene își cântă ademenirile de pe rafturile magazinelor, apetisante ca niște cărți de calitate, așezate în rafturile unei biblioteci. De fapt, comparația nu-i cu nimic deplasată, fiindcă fără ajutorul venit din interiorul butelcilor, multe cărți memorabile ale lumii nici nu s-ar fi scris.
Vinurile românești sunt obligate să suporte concurența chiar aici, în fieful lor. Și o fac așa cum le duce capul. Bunăoară, pe eticheta unui soi de „Cotnari”, au așezat chipul luptătorului Cătălin Moroșanu, încercând astfel să îmbie onor clientela. Nu știu cât de potrivită le este alegerea.
Dar apropo despre vinurile „Cotnari”, cel mai frumos catren despre ele a fost scris de veșnicul Păstorel Teodoreanu:
„Află bând paharul
Mic, dar onorabil,
Că nu-i vin Cotnarul,
Ci soare potabil.”
Vinurile de „Cotnari” ar câștiga enorm dacă, în locul obișnuitelor platitudini de pe eticheta sticlei, ar menționa aceste versuri. Aștept de la proprietari să-mi vireze onorariul, pentru că le-am dat această strălucită idee.
