Într-o mănăstire din Suceava am întâlnit cinci purtători de coarne și copite

Am fost zilele trecute cu treburi prin județ și, profitând de nevoia mea tot mai accentuată de liniște și pace sufletească, am intrat într-o mănăstire seculară, din tezaurul nostru istoric. Căci nu e Suceava ținutul mănăstirilor?
Mă întrebați de ce am intrat în mănăstire și nu într-un bar? Păi, n-oi fi eu cel mai mare pupăcios de icoane din județ, nu-s nici măcar un pupăcios de nivel mediu, dar nici nu-s de ăla care contestă grația divină. Chiar dacă, vorba lui Voltaire, „îl salut zilnic pe Dumnezeu, însă el nu-mi răspunde niciodată”, mai intru în câte o biserică și mai aprind câte o lumânare. Aleg totuși zile și ore în afara traficului creștinesc de vârf, ca să pot sta liniștit și să-mi tihnească. Nu vă mint, mărturisind că ies întotdeauna deparazitat. Vanitatea, goana după bani, răutatea omenească… Toate se comprimă în spațiul bisericii, până devin neglijabile.
Am pășit așadar cu sfială. Nu era o zi care să presupună un trafic creștinesc de vârf, dar nici singur nu eram în sfântul lăcaș. Undeva, mai la fereală, se rugau cu osârdie niște creștini. Stăteau în genunchi, băteau mătănii de duduia piatra pardoselii și îi murmurau lui Dumnezeu cerințe clare, care îmi aminteau de niște bilete de loto duse în biserică la sfințit. Erau destul de vulgari, cu totul nepotriviți cu locul. Nici nu puteau fi altfel.
Fiindcă i-am recunoscut: erau o grupă de politicieni de la PSD și UNPR. Vedete municipale, vedete județene cu aspirații naționale. Erau cinci, în total: trei drept-credincoși și două drept-credincioase. Se rugau să nu-i umfle DNA și să le mai vină niște ani de huzur, pe banul public… Să aibă în continuare locuri garantate în raiul ăsta de aici, de pe pământ.
Lumina revărsată de la lumânări le arunca umbrele caraghioase pe perete. Din locul din care îi observam, mi se păreau niște purtători perfecți de coarne și copite.