Internetul, viitorul „câine de pază al democrației”

Cristian Tudor Popescu, probabil cel mai mare jurnalist al ultimilor 20 de ani din România, a avut amabilitatea să acorde un interviu cotidianului „Monitorul de Suceava”. Discuția a avut loc după o partidă de tenis pe care Cristian Tudor Popescu a disputat-o la baza „Unirea”, într-un cadru relaxat, pe două scaune așezate pe iarbă. Ce crede Cristian Tudor Popescu despre jurnalismul din teritoriu, blogeri și viitorul presei, dar și despre societatea românească aflați în cele ce urmează.
– Cum vedeți presa din România peste zece ani?
– Peste zece ani ziarele de hârtie, tipărite, vor fi ceva echivalent filateliei în ziua de astăzi, adică o nișă îngustă de cititori, care încă vor mai avea nostalgia ziarului citit împreună cu cafeaua de dimineață. În rest, presa se va electroniza. Nu numai presa tipărită va ajunge nișată, și televiziunea va pierde teren în fața internetului. În ceea ce privește ideea de presă, efectiv de informare a publicului, aici net-ul va avea de departe primul cuvânt. De altfel, Asociația Mondială a Ziarelor estima, acum trei ani, că în cinci ani știrile vor fi luate de consumatori mai degrabă de pe net decât de la televiziuni. Au trecut trei din acești cinci ani. Televiziunea se va îndrepta spre divertisment, sport, concerte și jurnalismul va părăsi încet, încet televiziunea. De altfel, dacă vă uitați puțin pe net, regulile sunt altele, moartea lui Michael Jackson nu a fost anunțată „first breake”, prima știre, nici de marile ziare americane, New York Times sau Washington Post, nici de CNN, ABC, Fox News sau mai știu eu cine; a fost anunțată de un site tabloid, obscur. Atacarea reședinței lui Osama Ben Laden a fost pentru prima dată anunțată pe net prin postările unui cetățean aflat în apropierea stabilimentului. Din nou, iată cum net-ul o ia înaintea publicațiilor profesioniste, prin persoane aflate la fața locului. Practic se va schimba profilul presei, mutarea ei pe net nu înseamnă doar o schimbare de suport, înseamnă transformări structurale, e altă presă, cu alte reguli. Parametrul esențial care era aproape absent în presa scrisă, sau foarte lent, de asemenea și în televiziune, și anume interactivitatea, este cel care va duce mult, mult în față internetul, prin posibilitatea cititorilor, a consumatorilor de a interveni în timp real, imediat și chiar de a modifica contextul obiectului mediatic, respectiv postând în jurul lui.
– Credeți că în viitorul apropiat vom putea vorbi de o presă a bloger-ilor?
– Deja vorbim, exemplele pe care vi le-am dat sunt aproape pe acolo, cetățeanul din Pakistan era un bloger. E foarte posibil ca blogerii aflați acum în zone în care se întâmplă ceva deosebit să fie primii, fiindcă au acum la dispoziție blogul. Acum 20 de ani vedeau ce se întâmplă, dar până când dădeau telefon, până când se convingeau, nu aveau o modalitate directă. Acum o au, este acest blog. Există nu o presă, există o comunicare, aia nu e presă. Este o comunicare pe bloguri și care poate să constituie un domeniu în presa de pe internet, specializat, diferit de celelalte, cu profilul lui propriu și cu eficiența lui proprie.
„Șansele ca un jurnalist din provincie să-și exercite meseria deontologic sunt minime”
– Ce părere aveți despre presa locală și despre jurnaliștii din teritoriu? Își pot exercita aceștia meseria în mod corect, fără presiuni?
– Acum, în România, șansele ca un jurnalist din provincie să-și exercite meseria deontologic sunt minime. În provincie se întâmplă ca și în presa centrală. De vreo șapte-opt ani încoace sunt trusturi, patronate de presă, patronii de presă nu sunt suficient de educați în spiritul unei societăți democrat-liberale deschise. Ei doresc să folosească ziarele ca pe niște scule în interesul lor propriu, nu vor să țină seama de regulile acestei meserii, exercită presiuni asupra jurnaliștilor care, dacă nu se supun, sunt concediați și, în condițiile de criză de acum, nu ți-e tocmai ușor, cu familie și copii, să-ți pierzi locul de muncă. Deci, situația este grea în provincie și în presa centrală e la fel de grea, mai ales că organizațiile profesionale din România, de breaslă, dacă mai putem vorbi de o breaslă a jurnaliștilor în țara asta, sunt aproape inexistente, aproape invizibile. Acum, Clubul Român de Presă s-a stins, nu-și mai face simțită prezența aproape deloc, din păcate, și atunci jurnalistul român e singur în fața cheremului patronilor de presă, mulți dintre ei neștiind măcar nici cu ce se mănâncă presa. Ei știu că trebuie să-și facă interesul cu această sculă din panoplia, din trusa pe care și-au cumpărat-o.
„E foarte greu, totuși, să ascunzi un lucru în România acum”
– În România de astăzi mai e valabilă sintagma „presa, câinele de pază al democrației”?
– Domnule, mai este. Am să vă spun de ce. O să spuneți că e o contradicție. V-am spus adineauri că jurnaliștii sunt presați, că execută comenzi patronale, că nu au posibilitatea să se exprime deontologic și, totuși, există un parametru, o conjunctură, și anume presa e deschisă. Sunt multe televiziuni, site-uri, radiouri, și dacă într-o astfel de presă, deși sunt toate cu interese, interesele nu converg, și dacă se face un boicot, este interzisă o informație pe o anumită zonă de presă, se poate găsi oricând radio Arici Pogonici care nu are nici o treabă, care vrea să dea informația respectivă și o dă, sau se găsește un bloger care dă informația, și informația după ce pătrunde în spațiul mediatic nu mai poate fi oprită, se multiplică viral și sunt nevoite marile unități de presă s-o dea și ele, și atunci trustul care nu dorea ca această știre să ajungă la cunoștința publicului este nevoit să ia notă de ea. Deci, funcționează, dacă vreți, separația corupțiilor în stat. În timpul comunismului corupția era una singură, monolitică și aparținea partidului stat, de aceea nu răzbătea nimic, acolo chiar nu aveai nici o șansă. Aici sunt mai multe corupții care se bat uneori cap în cap și de aceea e foarte greu totuși să ascunzi un lucru în România acum, oricât de controlată ar fi presa de unul și de altul, e foarte greu, în condițiile de diversitate de acum. În ultimă instanță există un câine colectiv al democrației, care încă mai latră și își face treaba, chiar dacă acești câini singuratici, maidanezii presei, sunt destul de puși cu botul pe labe.
– Presa este oglinda fidelă a societății în care trăim?
– Da, bineînțeles. Ce se întâmplă în politică se întâmplă și în presă, ce se întâmplă în viața de zi cu zi se întâmplă și în presă, nu are cum să fie altfel. O iluzie care bântuie printre jurnaliști și în legătură cu presa este că presa este a patra putere în stat și că ea poate să schimbe rezultatul la alegerile prezidențiale, să influențeze politica și societatea. Nu este adevărat. Nu poate! Presa nu poate să meargă împotriva trendurilor, a tendințelor de adâncime ale societății. Ele se duc în direcția aia și dacă presa e capabilă să le sesizeze și să meargă pe ele atunci e în regulă. Dacă încearcă să se opună lor nu are nici o șansă. Nu am avut niciodată iluzia că presa este cea care determină evoluția societății. Ea are un rol important, dar ea este cea care poate imprima un curs al lucrurilor.
„Nici un Guvern nu a avut acțiuni sistematice, de perspectivă, nu a luat măsuri active, dinamice”
– S-au vehiculat diferite perioade până când România va ajunge la o anumită stare de normalitate. Ultimul a fost Neagu Djuvara, care a spus că în 2070 există ceva șanse. Dumneavoastră ce părere aveți?
– Probabil că Neagu Djuvara a făcut o ironie, pronunțând cifre precum 2070. Nu se pot face astfel de predicții. Societatea evoluează oricum, chiar dacă guvernele dintr-o țară nu ar face nimic, țara tot avansează, se înscrie în trendurile mondiale. Noutățile tehnologice care modifică societatea tot apar, noile moduri de gândire, noile reguli sociale care izvorăsc din Occident tot apar, și te raliezi la ele. Viteza, asta este probabil, nu schimbarea. Schimbarea se produce oricum. Există o rată naturală de schimbare și una accelerată. Treaba guvernelor este să introducă o rată accelerată, că aia naturală merge oricum. Deocamdată, guvernele României nu reușesc să accelereze procesul natural de schimbare și în felul acesta vor trece 10, 20, 50, 100 de ani fără ca noi să reușim să ne racordăm în sfârșit la nivelul țărilor occidentale avansate, chiar dacă ne vom schimba în acest timp. Totul este această accelerare pe care Guvernul ar trebui s-o introducă, pe lângă cea naturală, prin niște măsuri într-adevăr dinamice, care să împingă societatea înainte. Ori, toate guvernele de până acum au fost reactive și nu active, au reacționat la diverse nenorociri care s-au întâmplat și nici unul nu a avut acțiuni sistematice, de perspectivă, nu a luat măsuri active, dinamice, care să realizeze această rată de accelerare a schimbării în România. Deci, șansele sunt foarte mici. Dacă, în 20 de ani, să facem puțină matematică, nu am reușit să depășim rata naturală de schimbare niciodată, sau am reușit foarte puțin, extrapolând pe următorii 30 de ani e clar că nu se vor produce mari schimbări. Natura nu face salturi de felul acesta, societatea are și ea regulile ei, sunt în general descrise de funcții continue, fără salturi extraordinare, cu excepția Apocalipsa 2012. Despre asta nu discutăm. Dar în general, dacă după 20 de ani nu ai avut rată de accelerare, sunt șanse mici să ai una extraordinară în următorii 20 de ani.