Interminabilele noastre meciuri

Mai mult sau mai puțin băgate în seamă, s-au dus și sferturile de finală ale Cupei României. Tot atunci, adică alaltăseară, s-au aflat și ultimele participante la turneul final al Cupei Mondiale. Pentru că în România fotbalul jucat prezintă mult mai puțin interes decât fotbalul vorbit, cu siguranță că marea majoritate a iubitorilor de fotbal s-a concentrat asupra unui nou meci Steaua – Dinamo, în varianta tipic românească, adică o bătălie verbală purtată între Mircea Lucescu și Puiu Iordănescu și având drept subiect conflictul pentru ciolanul puterii fotbalistice care la un moment dat devenise exclusivitatea celor două echipe. Fiindcă ciolanul are două capete, evident că fiecare dintre ele, iar acum fiecare dintre cei doi combatanți menționați susține că mai vârtos și mai gustos este capătul lui. Unde este adevărul? Mă gândesc că adevărul pur este doar cel la care am mai făcut eu referire în multe rânduri, anume că atât Steaua cât și Dinamo nu au fost nu sunt altceva decât niște toxine. În vremea la care fac trimitere cei doi, una din echipe era „patronată” de Valentin Ceaușescu (Steaua), iar cealaltă, că nici ăla nu era mai prost, de Nicu Ceaușescu, în parteneriat cu un imbecil de milițian cu grad mare, Tudor Postelnicu. Iordănescu și Lucescu se acuză reciproc de furt, adică de meciuri și de titluri trucate. Să încercăm să descâlcim puțin ceea ce nici unul din cei doi nu se încumetă să spună până la capăt. Atât la Steaua cât și la Dinamo erau aduși cu japca fotbaliștii cei mai talentați din țară, care dacă nu erau momiți cu un apartament în București și o mașină Dacia sau Aro, atunci erau pur și simplu încorporați fie la Interne fie la Armată și deveneau automat fotbaliști ai unuia din cele două cluburi. Privind astfel lucrurile, devenea de la sine înțeles că cele două erau singurele care ani întregi se băteau pentru titlu. Pentru a fi mai sigură de obținerea acestuia, în anul respectiv echipa prin intermediul „patronilor”, Nicu sau Valentin Ceaușescu, își asigura parcursul fără obstacole până la atârnarea medaliilor de gât. Uneori însă nu se mulțumeau cu doar atât. Este de notorietate mondială „gheata de aur” obținută de Dudu Georgescu, cu un record mondial fără precedent: 47 de goluri într-o ediție de campionat. După Revoluția din Decembrie, am și aflat că gheata i-a fost retrasă de FIFA. E drept că și la un moment dat Steaua a câștigat Cupa Campionilor, dar nici acest lucru n-ar fi fost posibil în niște condiții normale. Steaua își făcuse atunci un lot din care nu mai lipsea decât Gheorghe Hagi, pe care printr-unul din procedeele deja clasicizate l-a luat cu de-a sila, astfel încât deși nu ținuse și el în mână Cupa Campionilor, a ajuns acolo în timp util pentru a o pricopsi pe Steaua și cu Supercupa Europei. Faptul că doi foști mari fotbaliști se ceartă din amintiri, nu ne scutește pe noi de a mai constata încă o dată că atâta timp cât vor continua să existe, atât Steaua cât și Dinamo se află printre principalii vinovați de mizeria incomensurabilă în care a ajuns întregul fotbal românesc. Și nu vorbesc despre performanță.